Boris Kustodiev – Maslenitsa (Martisorul)

Acum 150 de ani, pe când era Eminescu copil, limba română era un haos. Nimeni nu ştia cum se zice corect un anumit cuvânt, nu existau forme standard, daca voiai să argumentezi pentru o anumită forumlare aduceai filologi dar şi partea adversă avea filologii ei. Nimeni nu ştia dacă era mai corect să bagi câte un -”ciune” la orice cuvânt cum zicea Aron Pumnul, sau să latinizezi tot ce prinzi ca Heliade Rădulescu, să foloseşti cuvinte germane sau să respingi orice neologism – dar toţi ştiau că e o chestiune de alegere personală şi fiecare vorbea cum îl tăia capul. Limba română vorbită era un dezastru până a venit Eminescu şi a ales cu urechea lui de poet cele mai fireşti cuvinte.

Azi filologi şi oameni de cultură se cutremură deopotrivă când aud cum se vorbeşte limba română, cum se scrie la nivelul maselor. E o oroare mutilarea ei semianalfabetă, e îngrozitor, şcoala românească a decăzut, nu se mai face carte etc. Pe vremuri ce limbă curată se vorbea…. nostalgizează ei visători. Adevărul e că limba română nu a fost niciodată curată când era vorbită de oamenii simpli, niciodată nu s-a vorbit corect  – doar că abia acum avem mărturii concrete despre cum vorbeşte lumea obişnuită. Până nu demult glasul poporului nu răzbătea în literatură, deci nu se păstra pentru posteritate iar oamenii care regretă azi limba vorbită ieri de fapt regretă limba scriitorilor – aşadar a unor elite.

Totuşi semne despre limba vorbită în trecut se pot găsi dacă le căutăm cu răbdare. La 1890 Caragiale prindea în chihlimbarul unei piese de teatru câteva agramatisme contemporane. Noi azi citim “O scrisoare pierdută” cu impresia că toate acele cuvinte stricate din piesă au fost puse de Caragiale special acolo pentru a ne amuza. Şi dacătotuşi oamenii  vorbeau aşa? Ghiţă Pristanda vorbeşte de  bampir, duşamele şi de renumeraţie – dar ce ştie el, e un incult? Sau poate era doar un om obişnuit de la 1890… În scena dezbaterii din actul 3 toata lumea strigă în cor că vor să se treacă la plebicist după ce Farfuridi rostise cuvântul. Dacă era doar agramatismul lui Farfuridi, de ce îl rostesc toţi în cor?
Apoi pe la anii 1930 avem schiţele şi piesele lui Tudor Muşatescu în care el se amuza să adune ca în insectar o mie de cuvinte pocite şi de fraze întortocheate aşa cum erau vorbite de mahalagii şi mica funcţionărime. Şi pe el îl tratează posteritatea ca şi cum singur a inventat acele cuvinte dar asta e imposibil: ar mai fi fost el comic pentru contemporanii săi dacă ceea ce ironiza el nu exista efectiv în realitate?

Nu poate fi vina şcolii că astăzi oamenii vorbesc atât de pocit pentru că mulţi oameni şcoliţi înainte de revoluţie fac aceleaşi gafe şi prostii ca liceenii de azi. Prim miniştri şi  politicieni, jurnalişti trecuţi de 40 de ani fac confuzii senine între care şi pe care, nu fac acordul între subiect şi predicat etc. Ce se întâmplă cu ei? Nu au făcut şcoala în vremurile de glorie când se pare că se învăţa carte serios? Nu e vina şcolii că se vorbeşte azi aşa cum se vorbeşte, niciodată nu s-a vorbit mai pur sau mai corect – s-au schimbat greşelile de vorbire doar.

Şi totuşi poate s-a schimbat ceva, în altă parte: limba scriitorilor. Frazele lor au devenit mai scurte şi mai simple faţă de cele ale scriitorilor din trecut, propoziţiile subordonate sunt subiective sau predicative, mai mult ca perfectul a dispărut, rareori găseşti câte o descriere alambicată care să te uimească prin complexitatea gândului.  Se vorbeşte simplu despre lucruri simple – în majoritatea cazurilor. Este ca şi cum scriitorii nu îşi mai pot ţine respiraţia destul de lung încât să coboare până în adâncul stărilor şi cuvintelor.

Într-un articol scris demult, în 1993, Jance S. Shaw argumenta o teorie despre raţionalitatea publică şi care, în rezumat, spunea ceva de genul: este iraţional să votezi dacă principalii candidaţi nu se află aproape la egalitate pentru că votul tău nu va conta în nici un fel, se va pierde undeva în marea de voturi. De aici urma o concluzie destul de întristătoare: este iraţional să investeşti timp şi energie pentru a te informa când alegi un canditat. Un vot informat pierdut în marea de voturi ignorante este mai trist decât un simplu vot dat în necunoştinţă de cauză. Şi de ce ai încerca să te informezi cu privire la candidaţi dacă ştii bine că votul tau nu contează? Prin urmare, dacă majoritatea oamenilor sunt raţionali, ei vor vota neinformat sau nu vor vota deloc.

Toamna aceasta iar avem alegeri. Şi cu excepţia partizanilor vehemenţi şi a membrilor de partid obedienţi, lumea neutră îşi pune iar vechea problemă: să se ducă sau nu la vot? Pe de o parte li se spune că votul lor chiar contează, ca ei sunt importanţi etc – dar asta nu e adevărat pentru că votul lor chiar nu contează. Fiecare individ nu contează în sine mai ales dacă alege să voteze ceva straniu şi cu minime şanse de reuşită. Doar dacă oamenii care nu votează de obicei s-ar uni brusc şi ar vota simultan (chiar şi candidaţi diferiţi) ar putea să schimbe balanţa înclinată acum greu de membrii de partid care votează mereu. Pe de altă parte li se aduc argumente emoţionale de genul: dacă nu votezi nu o sa te poţi plânge mai târziu, pentru dreptul tău de vot au murit oameni etc. Dar la asta s-a ajuns? Să votăm ca să ne plângem? Este puţin iraţional dacă te gândeşti că tu ai votat pe cineva, a ieşit altcineva şi tu te duci să te plîngi celui pe care nu l-ai votat. Sau avem dreptul să ne plângem doar celor pe care i-am votat?

Apoi mai este corul celor care plâng că nu au cu cine vota. Grupul ăsta e cel mai interesant de studiat. Oamenii ăştia sunt mereu cei scârbiţi care nu mai vor să se preteze la jocul cu măşti al alegerilor în care tu votezi un om de care ţi-e sincer scârbă (pentru că ai ales “răul cel mai mic”) şi apoi el te dezamăgeşte după program prestabilit şi tu îţi dai cu pumnii în cap. Ei bine, oamenii aceştia sunt cei mai raţionali şi iraţionali totodată. Sunt raţionali pentru că sunt neinformaţi când spun că nu au cu cine să voteze. Nici nu se ostenesc să se uite la candidaţii mai mici. Se uită la marii corupţi (care întâmplător sunt şi cei mai avantajaţi să fie aleşi) scuipă de scârbă şi nu vor să îi voteze. Dar sunt şi iraţionali pentru că nu concep, pur şi simplu nu concep să îşi dea votul cuiva care nu are nici o şansă.  Plângerea lor eternă ar trebui completată astfel: “nu am cu cine vota care să şi iasă preşedinte”. Sau, mai bine spus, “nu vreau să votez pe cineva care ca pierde”. Sau: “eu personal nu suport să pierd”. În contextul ăsta, plângerile lor că nu au cu cine vota sunt apă de ploaie.

Întâmplător sau nu, la ultimele 3 alegeri a fost mereu cel puţin un candidat eligibil (adică ne-corupt, raţional şi cu un discurs civilizat, venit din afara politicii): în 2000 a fost Mugur Isărescu, în 2004 a fost Ovidiu Tudorică (de la URR) şi anul ăsta este Remus Cernea.  Totuşi asta nu i-a împiedicat pe oameni să deplângă în cor că “nu au cu cine vota” şi să se ducă în masă la munte ca să îşi consoleze amarul exact în ziua votului.

“Isărescu? Tudorică? Cernea? Dar ăştia nu sunt votabili!” se aud nişte voci din spate. Oare pentru că nu au şanse? Nu, nu e asta (deşi desigur, nici un om cu orgoliu nu mizează pe o carte ce va pierde – şi lumea are din plin orgoliu aici). Dar ce e? “Păi au tot felul de defecte! Ăla e prea tânăr! Ăla e ateu şi are plete! Ăla a lucrat în bănci, cum de a rezistat atât acolo? Clar e vândut cuiva din umbră!” şi tot aşa se pot găsi o mie de defecte care, reduse la esenţă, spun doar asta: “omul acela nu seamănă cu imaginea pe care o aveam eu despre preşedinte. omul acela nu seamănă cu mine. Nu pot să votez aşa ceva” (ideea aceasta a fost inspirată de un post interesant şi foarte lucid scris aici).

Oamenii votează pe criterii fanteziste şi personale, sub imbolduri emoţional- narcisiste şi de aceea trăim tragedia asta incredibilă la fiecare alegeri. Nimeni nu votează pentru programe sau idei, ci pur şi simplu personalitatea candidatului. De aceea cei trei favoriţi de anul acesta se comportă fix ca în curtea şcolii, presaţi să răspundă unei insulte cu altă insultă, imediat, acid, fără a-şi pune măcar întrebarea dacă îi coboară cu ceva reacţia asta şcolărească. Ei ştiu bine că votanţii lor sunt exact genul de oameni care nu trec insultele cu vederea, care pot să se şi bată ca să dovedească ceva, nu se ştie ce.  E un concept incredibil de primitiv acela că trebuie să îl baţi pe cel care te-a injurat în loc să te întrebi pur şi simplu dacă e sănătos mental sau doar vrea să te provoace. Oamenii aceştia care candidează acum (“principalii”, “favoriţii”) sunt pur şi simplu nişte sclavi ai opiniei publice pentru că nu îşi permit să aibă o reacţie umană sau raţională.

Şi atunci e de înţeles de ce e un defect mai grav să fii tânăr, ateu sau pletos decât influenţabil, fără personalitate şi chiar corupt. Pentru că în primul caz eşti tu însuţi aşa cum eşti tu, în al doilea eşti aşa cum vor să te vadă ceilalţi. Cât timp oamenii nu votează programe ci persoane, ei nu vor avea alegeri şi dezbateri centrate pe programe.  Cât timp oamenii nu votează decât pe cei care le seamănă atunci alegerile vor fi mereu catastrofale. Cum arată românul mediu aşa va arăta şi preşedintele său.  Este mereu vina alegătorilor fie că votează fie că nu. Soluţia nu este să fim noi mai buni, mai raţionali, mai puţin presaţi de opiniile altora – pentru că ar fi idealist să le cerem asta oamenilor. Soluţia e să fim mai puţin invidioşi şi mai mult umili, să avem curajul să votăm pe cineva şocant diferit de noi, pe cineva mai bun decât noi. Şi să avem curajul să nu îl urâm pentru asta.

De obicei îi găseşti pe la conferinţe cu invitaţi din afară sau cu oameni de la noi dar celebri, neapărat celebri. Nu o sa dai de ei pe la o conferinţă a unui necunoscut doctorand sau cercetător în ceva. Ei nu frecventează necunoscuţii din simplul motiv că necunoscuţii nu au dreptate: dacă ar fi avut, erau deja celebri.

Dacă sunt femei, stau în primele rânduri şi îşi iau notiţe conştiincioase. Dacă sunt bărbaţi, stau mai în spate, sunt mai rufoşi şi arată ca şi cum şi-ar fi petrecut ultimii 20 de ani închişi într-un dulap. Probabil sunt bărboşi şi miros a naftalină. Dar de obicei sunt femei. Aproape mereu pun întrebări la final şi tocmai după întrebările acestea îi recunoşti. Sunt întrebări naive şi puse dintr-un singur punct de vedere, aproape fixist. Naive pentru că se duc la conferinţe despre al căror subiect nu au nici o idee. Se duc la conferinţe de fizică cuantică sau filosofia ştiinţei şi se ridică la final să întrebe suav ce este fericirea sau ce legătură are asta cu Dumnezeu? Uneori întrebările lor au legătură cu subiectul conferinţei dar sunt atât de ireale încât tot penibile sunt. Pentru că sunt întrebări care cer o confirmare: “nu-i aşa că am dreptate? nu-i aşa că sensul vieţii e cutare?”. Dacă sunt infirmaţi sau ignoraţi devin agresivi (doar bărbaţii) şi încep să peroreze. Femeile zâmbesc în continuu şi dau din cap aprobator.

Ce e cu oamenii ăştia? de ce vin ei la conferinţe ca să întrebe mereu aceeaşi chestie? Ce vor ei de la viaţă? De ce fac asta? De ce colindă din conferinţă în conferinţă întrebând aceeaşi chestie mereu: nu-i aşa că am dreptate? Nu-i aşa că gândim acelaşi lucru?

E singurul lucru care le-a mai rămas.  Nimeni nu poate accepta ratarea, nu pe faţă cel puţin. Şi decât să te închizi în casă recunoscând că nu ai nici o idee originală, că eşti un zero, că de fapt nu înţelegi marile idei ale lumii, preferi să cauţi o confimare în lumea exterioară. Că viaţa ta are un sens pentru că ai aderat la ideile corecte. Nu le-ai îmbogăţit cu ceva, nu ai creat ceva, dar ai găsit răspunsul corect şi pe piatra de mormânt va scrie:”acest om a avut dreptate”. Şi dacă tu, auzind numai ceea ce îţi convine, găseşti acelaşi lucru pe buzele unui om celebru, înseamnă că voi sunteţi la fel, exact la fel, şi tu ai fi putut sta acolo în locul lui -dar n-ai avut pile, relaţii, noroc, bani, orice. Şi ăsta e un gând liniştitor pentru mulţi. Asta scuză orice ratare: lipsa de noroc.

Oamenii ăştia sunt peste tot. Uneori nici nu se dau pe faţă, poate nici nu se mai duc la conferinţe ca să se facă de râs, dar ei sunt recognoscibili. Dacă le spui ceva  şi ei nu aud, dacă îi contrazici şi se supără, dacă se comportă autist cu oricine este altfel, atunci ei sunt. Cum poate cineva să suporte o viaţă sub forma unui cor de aprobări infinit? Ce fel de viaţă este aceea fără contradicţii şi contraziceri, fără spectacolul revelaţiei şi al dezamăgirii, al luptei de idei? Dacă orice punct de vedere diferit este o rană sângerândă care trebuie îndepărtată urgent? Cum poţi să rămâi sănătos mental dacă nu ai convingerea că şi tu poţi greşi? Dar mai ales întrebarea esenţială este asta: cum de au ajuns oamenii aceştia aşa? Ce eveniment i-a făcut să refuze cu obstinaţie lumea exterioară şi cunoaşterea? Sunt destui oameni cu infirmitatea asta intelectuală…. Ce catastrofă identică se petrece în vieţile oamenilor şi când?

Vassili Polenov – O curte din Moscova

“Pour vous plaire, je vous sacrifierais volontiers mon bonheur, ma santé, ma vie.” – Wolfgang Amadeus Mozart

Extrait d’une Lettre à son père – 19 Mai 1781

Mozart, geniul torturat de un tată prea exigent şi mereu nemulţumit. La 25 de ani Mozart nu ieşise de sub vraja autorităţii paterne. Aceşti părinţi care ne chinuiesc cu nazurile lor, cu visele lor neîmplinite, cu frustrările lor, aceşti oameni care refuză să vadă în noi nişte persoane întregi, cu o voinţă proprie. Şi Mozart a avut un părinte de genul ăsta- adică cel mai comun gen întâlnit pe pământ. Nu există nici o scuză pentru a nu-ţi împlini talentul până la capăt. El a putut cu un părinte autoritar şi tiranic ce îi refuza afecţiunea. Câţi oameni azi nu îşi plâng ratarea dând vina pe părinţi? Nu există nici o scuză pentru a nu deveni un geniu.Nimeni din lume nu e vinovat că ai ajuns un birocrat într-un birou anost. Şi chiar şi birocratul acela poate ascunde un talent tulburător cum era Kafka.

Însă despre suferinţa pe care o implică devenirea întru genialitate…. despre asta nu se poate vorbi pentru că aici e piedica esenţială. Mozart, Beethoven, Michelangelo şi ceilalţi au putut suporta cantităţi uriaşe de suferinţă, de neînţeles pentru un muritor. Limitele suferinţei noastre sunt limitele genialităţii noastre.

O noua stratificare socială: “oamenii de rând” şi ceilalţi. Înainte vreme ceilalţi erau nobilimea de sânge. Cine sunt “ceilalţi” azi? Oamenii care fie sunt în politică, fie au foarte mulţi bani, fie lucrează în televiziuni sau media (şi asta e o castă, se vede imediat după cum îşi redactează ştirile: “femeia a spus”, “bărbatul a făcut asta” când e vorba de oamenii de rând, dar când e vorba de vedete sau de ei înşişi brusc au nume, brusc sunt nişte persoane. ), fie sunt foarte frumoşi. Aşadar avem nobleţea dată de putere, de bani şi de faimă. Nobleţea prin frumuseţe fizică nu e în sine o nobleţe, e doar un potenţial uriaş de a intra în cele trei clase enumerate mai sus.

Iar noi suntem oamenii de rând. Şi oamenii de rând îşi fac iluzii că sunt importanţi, şi ei caută să aparţină  unei clase  cu nume nobil, şi ei încearcă să spargă zidul de putere din jurul celor privilegiaţi. Dar adevărul e că a fi mic-întreprinzător, afacerist mediu, medic, profesor sau inginer nu e nici o nobleţe. Sunt funcţii pur tehnice, necesare supravieţuirii societăţii, nu au nimic monstruos de puternic în ele. Oamenii de rând însă nu pot trăi fără să aibă pe cineva sub ei, cineva demn de dispreţ aşa cum sunt şi ei la rândul lor dispreţuiţi de nobilimea curentă. Nevoia asta de a dispreţui şi a te uita în jos e uriaşă tocmai pentru că există în mod curent iluzia că oricine poate intra în cele 3 clase de nobilime. Iar dacă nu reuşeşti să intri, e numai vina ta.

Deci pe cine putem dispreţui şi noi? Cerşetorii, aurolacii, desigur. Şi pe mai cine? Minorităţile au fost ţinte sigure în toate timpurile, să îi folosim deci şi acum: gay-ii, ateii, drogaţii, bolnavii psihic. Abia faţă de ei ne simţim măreţia noastră validată. Abia în faţa lor suntem normali şi împliniţi. Fericită deci ţara care are câţi mai mulţi din ăştia, buni de dispreţuit, dar nu destui cât să conteze politic. România e perfectă din acest punct de vedere. Paradisul dispreţului.

Când Van Gogh s-a mutat la ţară, la Arles, era entuziasmat de sătenii locali. Ce oameni simpli şi generoşi, câtă lumină în simplitatea asta, în viaţa lor monotonă bazată pe principii iraţionale deci de neclintit. În scrisorile către fratele său Van Gogh era sincer entuziasmat de mediul sătesc. Oamenii de rând i-au venit de hac însă şi abia peste un an scria despre infernul lumii lor. Nu cunoştea nimic mai îngrozitor şi mai respingător decât comunitatea aceea. Şi nu era o comunitate specială prin ceva, aşa erau toate satele din lume, fusese doar el naiv la început. Sătenii aceia l-au urât pentru că era altfel decât ei, pentru că era artist şi mai ales, mai ales pentru că era liber. Şi ei au triumfat asupra lui şi în istorie. Bârfele lor săteşti au ajuns azi punctul comun de vedere asupra lui Van Gogh. Ei au spus că era nebun, el a rămas nebun în istorie.

Oamenii de rând sunt specia cea mai des întâlnită pe pământ dar şi cea mai conservatoare. Ei sunt publicul, deci ei trebuie glorificaţi în filme şi seriale pentru că tot ei le consumă. Cu toţii ştim filmele americane în care ni se arată micile oraşe cu comunităţi simpatice, cu oameni uniţi care se ajută unii pe alţii. Poate sunt cam  ne-realiste dar motivul pentru care comunităţile acelea sunt atât de unite este asemănarea izbitoare a oamenilor. Au aceleaşi credinţe, aceleaşi principii, aceeaşi religie, aceleaşi valori. Dacă apare un străin în mijlocul lor, îl sfâşâie de viu (v. Dogville) – şi în asta se vede cel mai bine solidaritatea: în modul cum atacă simultan tot ce e străin de ei – dar asta nu ni se arată în filmele americane.

Cum să te poziţionezi în societate aşadar? Să faci parte din nobilimea puterii? Dar e monstruos pentru oricine să deţină putere, în final nu poţi ieşi din asta ne-murdărit. Să faci parte din clasa oamenilor de rând ca să deţii şi tu o formă pervertită de putere prin dispreţ şi prejudecată? E şi mai jalnic aşa. Să faci parte dintre paria atunci? Nici asta nu e o soluţie. Oricât ai fi de dispreţuit, lucrul acesta în sine nu te face superior celor care te dispreţuiesc. Rămâne doar drumul afară din societate, izolarea totală, fără întoarcere. Neclasificarea socială. Refuzul de a face parte din ceva, orice.

Un lucru comun în toate lumile civilizate: revolta adolescenţei. Brusc, atunci cand ating un prag de conştiinţă, adolescenţii urăsc societatea în care trăiesc. Invariabil şi fără greş. Doar dacă sunt stupizi ca nişte guvizi le lipseşte revolta.

Adulţii îşi explică fenomenul ăsta medical: hormonii care o iau razna, schimbarile din creier, neocortexul care preia funcţiile hipotalamusului… Dar şi liniştiţi şi agresivi, şi chiulangii şi gânditori, toţi simt scârba asta fenomenală faţă de lume. Nu e ceva hormonal acolo, manifestarea scârbei poate, subtratul ei e însă cât se poate de real. Adolescenţa e ca o fereastră de luciditate. Nu mai sunt copii neştiutori, au creierul unui adult, dar nu au fost cumpăraţi încă de nimeni. Stau faţă în faţă cu lumea şi o privesc. Spectacolul ei e hidos şi dezgustător. Nimeni nu dă doi bani pe ei, deci nimeni nu le cumpără tăcerea. Aşa că ei vorbesc. Iar adulţii rotesc ochii în cap plictisiţi, pentru că la asta se şi aşteptau, cât de previzibil, of, adolescent revoltat, ce clişeu…

Ceva previzibil nu este însă şi ceva neadevărat. Lumea este aranjată în aşa fel încât un suflet necorupt va fi scârbit de ea. Şi noi, în loc să o schimbăm, dăm vina pe nemulţumiţi. Oamenii se leagă de hainele lor, de pletele lor, de vorbele lor. Ce ciudaţi sunt ei, cum pot să umble în halul ăsta? Apoi vine replica binecunoscută: “ce ştiţi voi ce e viaţa? O să vedeţi voi când o să fiţi mari..” Şi ei văd într-adevăr, de aia se şi lasă cumpăraţi. Dar asta nu e triumful nici unui adevăr. E doar o solidaritate în turpitudine. Ca şi cum ai avut dreptate să cazi pentru că şi ceilalţi au căzut. Şi gândul căderilor viitoare ale altora te linişteşte cumva. Ultimul lucru pe care ar trebui să îl facă nişte părinţi e să le ceară copiiilor lor să fie ca ei.

Un profesor în mijlocul copiiilor. Le vorbeşte despre Gioconda. Iar copiii se uită uimiţi la acel tablou vechi de 500 de ani şi nu înţeleg nimic. Pentru că el de fapt le vorbeşte despre neliniştea metafizică, acea stare groaznică şi de ne-explicat care nu poate fi trecută nici unui copil. Singurul lucru despre care nu se poate vorbi copiiilor, neliniştea asta. Ei stau şi se uită cu ochii mari şi calmi la ceva care îi va chinui mai târziu. E doar un surâs acolo, nimic mai mult. Ce se poate ascunde în spatele unui zâmbet?

Un adult încearcă să le treacă o nelinişte unor copii. La ce bun? O vor găsi singuri într-o zi şi nu vor mai putea scăpa de ea.

Serghei Ivanov – Familia