Ce poate răspunde un om unui discurs de tipul”ești extraordinar, suntem extraordinari, niște genii nedreptățite de lume, dar noi deținem tot adevărul”?

Dacă e un om slab, cade în extaz și e de acord cu tot ce i se zice. Nu știa nici el ce extraordinar era, dar acum i se zice și probabil că alții îl cunosc mai bine decât se cunoștea el pe sine, deci da, e de acord. Dacă e puternic, e suspicios. Ori e o neînțelegere la mijloc și celălalt nu l-a văzut cum trebuie de îl idealizează așa, ori celălalt halucinează. Un om puternic își știe singur limitele și n-are nevoie de laude generale ca să aibă încredere în sine.

Adevărul este că există o ispită a lingușirii: mulți visează să fie aplaudați de stadioane întregi dar nu știu nici ei exact ce ar putea face ca să ajungă acolo. Și vine Dan Puric și le spune că ei merită sincer aplauzele alea doar pentru că sunt români. S-au născut în România și asta, doar asta, le dă valoare instant. Și ei îl cred imediat pentru că au nevoie să creadă. Într-un fel, adânc, știu și ei că nu merită laudele alea. Dar există o sete de laudă în români de nepotolit. Poate și pentru că nu le merită.

Cum ar arăta discursul lui Dan Puric în fața unui popor necomplexat? Un DP german sau englez? Probabil că nu ar avea nici un efect acolo: englezii știu că au avut oameni geniali în istorie cum ar fi Shakespeare sau Mill dar nu își asumă ei meritul genetic pentru asta așa cum o fac românii de pildă cu Eminescu. La noi lumea se poartă ca și cum e meritul personal al fiecăruia că Eminescu a existat și a scris. La fel și cu raportarea la istorie: un englez nu se consideră parte la evenimentele istorice care i-au modelat țara, nu e el cauza pentru care lordul Trafalgar a făcut ce a făcut. Țara este un apartament pe care îl închiriezi un timp limitat și faptele tale nu au nici o legătură cu cele ale chiriașilor anteriori.

Există o scenă într-un film românesc obscur (Întoarcerea la dragostea dintâi) în care un cioban stă la masă cu niște rude venite de la oraș și le zice sfătos dar impunător: “noi suntem pe aceste meleaguri de o mie de ani și o să mai fim aici o mie de ani”. Uitându-te la personaj, la cum o spune, este clar pentru oricine că omul acela se laudă sfruntat, că aruncă cu vorbe de spirit care nu trebuie argumentate în nici un fel, e modul lui de a-și arăta superioritatea față de niște orășeni care îl complexează în fond. E o laudă de pahar inocentă dar atât de caracteristică țăranului român. Dar dacă s-ar fi aflat și Dan Puric la masa aceea? Probabil că el ar fi fost foarte impresionat de vorba aceea, o lua și o băga în conferințele sale care mustesc de astfel de vorbe țărănești.

Citatele lui Dan Puric din înțelepciunea țăranilor, scoase așa din context, par perle de înțelepciune, nici nu ai bănui că sunt spuse la beție de niște amărâți care trebuie să impresioneze și ei cu ceva. Mereu Dan Puric spune: “a venit la mine un țăran și mi-a spus…” și de aici se vede imediat problema lui. Nu a auzit niște  țărani vorbind între ei la o cârciumă, ci au venit și i-au spus lui, străinului de la oraș, au venit și i-au recitat ceva profund la care știu ei că orășenii cad pe spate. Dar țăranii între ei nu vorbesc despre eternitate și perenitatea poporului român pe aceste meleaguri. Pentru că nu are rost să se păcălească între ei, ei se cunosc prea bine. Chiar crede cineva sincer că ciobanul acela îi zice unui coleg de cârciumă povești cu eternitatea ciobanilor din munți fără să se fi afumat bine în prealabil?

Dar Dan Puric îi crede și îi crede sincer pentru că are nevoie să îi creadă. Apoi iese în lume și le duce tuturor vestea că avem comori de oameni îngropați la țară și nici nu știm noi ce conștiință a eternității au băbuțele și moșnegii. Iar dacă îi dai un exemplu de oameni abrutizați de la țară, el taie cu un gest scurt: ăia nu sunt români adevărați. Nici ăia de la oraș.

Dar dacă poți selecta așa arbitrar cine e sau nu român, atunci da, poți spune orice despre poporul român. Mai greu este să spui ceva cu sens fără să îi dai afară din popor pe cei incomozi sau fără simțul eterenității. Și mitocanii sunt români săracii, și cu ei nimeni nu se mândrește.

Dar Dan Puric vede doar ceea ce vrea el să vadă iar oamenii îl cred pentru că au nevoie de asta. Nu există contraargumente la discursul lui pentru că el nu se desfășoară într-un spațiu logic al argumentării. Există o Românie pe care doar Dan Puric o vede, și noi ceilalți nu, dar trebuie să îl credem altfel spațiul de mizerie de sub ochii noștri ne-ar putea defini cumva. Și nu vrem asta.

Dan Puric crede sincer că Eminescu era un sfânt și nu a iubit pe nimeni în afara Veronicăi Micle. Crede asta deși dovezile istorice contra tezei sale sunt copleșitoare. Dar el nu vorbește de fapt de un Eminescu istoric sau viu, ci de Eminescu din capul lui, imaginat și jucat de el, un fel de alt Quijote. Și dacă el vede așa de încețoșat un personaj istoric despre care există atâtea mărturii, îl putem crede mai lucid când vorbește de un concept atât de difuz cum e poporul român?

În chestia cu Eminescu îl putem crede mai degrabă pe un alt poet, Nichita Stănescu, care a scris foarte puțin despre el dar care chiar înțelegea cum stau lucrurile cu poeții. Azi noi încă îl vedem pe Nichita Stănescu ca pe un om în carne și oase, mai circulă încă bârfele despre el și patima lui cu băutura, dar peste o sută de ani și Nichita Stănescu va deveni un sfânt-supraom în mințile înfierbântate de naționalism din viitor. Și atunci poemul acesta despre Eminescu va putea fi și despre el.

Atâta să nu uitaţi: că el a fost om viu

viu pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi

că el a băut cu gura lui,-

că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi,-

că ar fi putut să stea

la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât,-

că El a trăit,

înaintea noastră…

Numai atât,

în genunchi vă rog să uitaţi!

“Potrivit unei logici elementare, nu-i absolut nici o deosebire, după câte înțeleg eu, între un om ahtiat după comori materiale – sau chiar intelectuale – și unul avid după comori spirituale. După cum zici și tu, comoara e comoară, ce naiba!, și mi se pare că 90% din sfinții care de-a lungul istoriei au disprețuit toate cele lumești erau, în esență, la fel de nesuferiți și puși pe agoniseală ca noi ăștiălalți.”

J. D. Salinger – Zooey

Filip Andreevici Maliavin – Portret

Pe la începutul romanului Crimă și Pedeapsă Raskolnikov îl descoperă într-o cârciumă infectă pe Marmeladov care, mahmur, face teorii metafizice despre iertare și umilință. Marmeladov e murdar și probabil miroase, dar el nu simte asta, atât e de amărât.

În Mantaua lui Gogol, Akaki Akakievici, un foarte mărunt funcționar care are o viață insignifiantă ( plăcerea lui fiind să copieze acasă documente aduse de la birou doar așa, ca hobby) are revelația că ar putea economisi bani pentru mult dorita manta dacă și-ar spăla rufele mai rar.

Marmeladov și Akaki, două figuri rusești autentice și absurde, doi oameni insignifianți și ciudați în cel mai înalt grad. Sufletul slav într-o cheie minoră dar  autentic. Absurdul rusesc nu are doar manifestări grandioase gen Stavroghin,  Ivan Karamazov, ci și unele minore ca acestea.

Există un gen de oameni amărâți care nu simt când încep să miroasă urât, nu simt și nu îi deranjează câtuși de puțin. Nu sunt atât de săraci încât să doarmă pe stradă, au familie, au o slujbă, dar pur și simplu igiena personală e ultimul lucru la care se gândesc ei, munciți de idei sau patimi.

Când în autobuze sau metrouri românii urbani se uită îngroziți la câte un seamăn al lor, coleg de călătorie care pute cale de-o poștă deși nu este venit de pe stradă, ei și-ar dori numai pasageri curați și parfumați, cum au în europa și nu înțeleg cum de nu se conformează toată lumea idealului vestic de curățenie. Dar omul acela profund amărât care se duce dimineața la serviciu împuțit de nu își dă nici el seama, omul acela este un suflet absurd și amărât. Nu de sărăcie, sau nu doar de asta, ci pur și simplu are el alte probleme care îl frământă. Cum să nu simți că miroși? Cum să nu te deranjeze asta? Doar dacă ai ceva profund absurd în tine, o bucățică mică de suflet slav… Muncitorul acela din tramvai poate ca doar un nesimțit sau poate e și el un Marmeladov care se duce acasă la o Katerina Ivanovna pe jumătate nebună…

De când am intrat în UE românii tot încearcă să devină cât mai europeni, cel puțin populația urbană. Se duc prin Europa în excursii, cască gura la tramvaiele lor, la civilizația și politețea lor, la instituții, apoi oftează și se întorc aici dorindu-le pe toate. Și unii chiar fac un efort în sensul ăsta, sunt oameni binevoitori care chiar sancționează tot ce nu e destul de european la semenii lor. Dar, în visul ăsta de europenitate, românii seamănă cu gosopdinele casnice care se uită prin reviste glossy cu modele subțirele și se visează și ele exact așa. Apoi încep să caute furibund hainele perfecte care să le facă identice cu fetele din reviste; în căutarea lor ignoră că a rămas ceva de gospodine incurabil în ele, poate mirosul de ceapă din păr, poate mîinile aspre de la spălat vase, poate grăsimile lor pufoase. Nu poți pur și simplu să alegi un model dintr-o revistă și să zici: de azi, eu asta sunt. Exact așa. Și tot ce nu e așa în mine, să plece.

Nu poți să reprimi tot ce e inconștient în tine ca popor, adică fondul slav, pentru că el va răbufni brusc la suprafață revoltat de atâta asuprire, poate sub forma unui țăran care își bea mințile la cârciumă, poate sub forma unui muncitor împuțit în tramvai, figurile acestea absurde tot apar și apar, nu putem cosmetiza țara să arate perfect european fără să pierdem ceva esențial din identitatea noastră. Nu putem avea adâncimi metafizice sublime fără micile instanțe cotidiene de oameni mărunți și absurzi care se chinuiesc pe sine și pe ceilalți; cumva au același aluat, cumva se leagă toate astea.

Delicioși sunt jurnaliștii care le iau interviuri românilor din afară care au avut un succes academic sau profesional. Se duc la studentul român de la Harvard, la cercetătoarea de la CERN și întreabă cu ochii rotunzi de uimire: “cum e la ăștia? Ei de ce pot și noi nu?”

Iar românul de succes face și el la rându-i ochii rotunzi și începe să enumere ce au ei și ce nu avem noi. Și lista e lungă. Uite, au laboratoare și burse, uite, se învață chestii practice, uite ce manuale au ei, uite ce salarii, uite și uite. Iar jurnalistul român face ochii și mai mari ca de vițeluș și dă din cap aprobator. Apoi transcrie interviul cu indignare și speră (?) că cineva îl va citi și va lua aminte. Asta speră și românii din afară: că cineva va lua aminte la cuvintele și sfaturile lor. Dar nimeni nu ia. Și peste o săptămână alt interviu cu alt om de succes care enumeră aceleași chestii care lipsesc pe aici. Și iar facem ochii mari de uimire și de indignare. Alo? Noi pentru ce luăm interviuri aici? Chiar nu se sesizează nici un factor de răspundere?

Ce nu înțeleg nici intervievații și nici jurnaliștii (care au nesuferitul obicei de a pune întrebări care te conduc spre un anume răspuns) este că nu e de ajuns să faci o listă de chestii pe care ar trebui să le facă românii și ei să le urmeze pas cu pas și, gata, am ieșit la liman. Lista aceea este o listă non-exhaustivă și care se poate prelungi la infinit pentru că ea nu conține scopul, ci doar mijloacele. Sunt niște măsuri care au avut succes pentru niște țări care voiau sincer ceva, un scop acolo. Lista poate fi scurtcircuitată oricând într-un mod specific românesc de a găsi chichițe în niște metodologii gândite pentru oamenii care chiar vor să învețe, să cerceteze, să muncească. Și, atunci când cineva  scurtcircuitează lista, oamenii cu bune intenții din afară vin cu un criteriu și mai draconic pentru performanță, cu o măsură nouă propusă, și lista se mai lungește cu ceva. Ad infinitum.

Nu cum ajungem acolo contează, ci unde ajungem. Ce vrem de la viață? Ce vrem de la țara asta? Aceasta e întrebarea. Vrem doar să supraviețuim și să ne distrăm? Atunci nu ne trebuie efortul ăsta uriaș cerut de performanță, banii se obțin și altfel decât fiind perfect sau genial într-un domeniu. Vrem altceva? Atunci de ce ne uităm la factorii de răspundere ca și cum de ei ar depinde ceva? Ei nu pot face nimic, nu ne pot da nimic din ceea ce ne dorim cu adevărat: să fim cei mai buni în ceea ce facem. Deci hai să nu ne mai uităm la ei și să nu îi mai arătăm cu degetul că nu ne dau bani. Sunt de pe altă planetă oamenii ăia. Dacă vrei cu adevărat ceva în România, nu de la ei o să obții.

Dar românii nu vor de fapt ceva. Nu vor decât să supraviețuiască undeva, oriunde, oricum, și să nu facă un efort prea mare pentru asta. Dacă și-ar dori cu adevărat excelența în ceva, ei ar accepta critica. Și asta ei nu o fac. Nu poți critica un român în nici o chestie, pur și simplu nu poți. Chiar dacă îi arăți logic, matematic, că a făcut o porcărie uriașă, că a încălcat niște reguli sau legi, el tot o să țipe că nu a făcut-o. Cu arma fumegând în mână și cadavrul alături, românul se crede tot nevinovat și nu îl poți convinge de contrariul. Asta o știu și polițiștii și de aia sunt așa îngăduitori cu infractorii, o știu și judecătorii, este secretul lui polichinelle.

Când un om vrea să ajungă ceva cu adevărat, el o să accepte criticile. Pur și simplu așa se întâmplă și un om care a avut un maestru vreodată știe că nu merge altfel: îl lași să te critice până devii albastru ca să poți învăța ceva.  Nu poți învăța singur, din manuale. Și poți învăța de la oricine, nu doar de la autoritățile din domeniu – dar primul pas este să recunoști că nu știi nimic. Socratic.

Dar când un român nu admite că ar putea greși, ceva e în neregulă cu el. Înseamnă că de fapt nu voia performanța, ci laurii de după, aplauzele. Și dacă a obține performanța înseamnă a nu fi aplaudat o vreme, ei nu o mai vor. Ei preferă impresia bună nemeritată decât satisfacția de a face ceva perfect. Important e să nu fii criticat, important e să nu îți pună cineva oglinda în față la 40 de ani că ești un ratat, important e să nu auzi adevărul, chiar dacă realitatea te privește dură în față.

Propunere de brand de țară? Logo: un om cu ochii închiși și cu degetele în urechi. Slogan: Nu mai spuneți nimic că nu vă ascult!

Până în secolul XX nu exista o problemă în a defini ce este valoros estetic. Valorile erau decise de o comunitate de oameni de gust ( critici cel mai adesea) și ele erau canonul. Apoi au apărut artiști care au spart canonul, au creat opere tulburătoare altfel și criticii au început să se îndoiască de capacitatea lor de a detecta negreșit orice valoare. Apoi a apărut postmodernismul care le-a spus criticilor să se pensioneze. În postmodernism nu există valori oficiale, orice este valoros dacă  o anumită comunitate recunoaște valoarea ca atare. Și dacă nu mai avem un cerc de critici inițiați, atunci cine ne mai poate spune ce este bun cu adevărat? Cercurile mai mici de critici cu opinii divergente? dar ce autoritate au ei? Și atunci s-a înlocuit criteriul calitativ cu cel cantitativ. Un artist este mare dacă are un public numeros.

De aceea azi ne zbatem în dilema asta a rating-ului care ne omoară. Publicul vrea manele. Publicul nu suportă Debussy. Publicul stabilește valorile. Și dacă îi zici publicului că e analfabet, el o să strige cine ești tu? Tu vii dintr-o comunitate care încearcă să impună anumite canoane convenabile pentru o mică parte a populației. Norocul lui Debussy este că nu s-a născut azi pentru că nimeni nu l-ar fi ascultat. Măcar știm că a fost un artist mare pentru că așa ne-au transmis cu limbă de moarte niște critici pe care azi i-am fi aruncat la gunoi. Dar pentru că sunt morți îi respectăm.

Pentru ca publicul să nu mai poată stabili valoarea, trebuie să îi luăm din mână arma deciziei. Să ignorăm ce vrea el. Să îi luăm o formă de libertate pentru că da, manelele sunt o formă de libertate, să nu îl mai lăsăm să își exprime ignoranța. Cenzura este singurul mod de a opri valorile care nu ne convin azi. Dar putem face pasul acesta? Dacă am da la televiziune și în presă numai emisiuni și articole aprobate de un cerc restrâns de critici și filologi s-ar crea o revoltă în masă prin public. Cine sunt ăia să ne impună nouă ce să vedem?

Alternativa e asta: ori acceptăm autoritatea ălora fără să crâcnim și o să avem  mass media ok, ori nu acceptăm nici o expertiză estetică și vom continua cu lături pe post de informație. Sau, varianta anarhistă, recomandabilă din toate punctele de vedere, să nu mai acordăm nici o atenție mass media. Să îi lăsăm să moară lent în tăcere. De ce avem nevoie de aprobarea cuiva ca să ne placă Debussy în fond? Sau Linkin Park? De ce trebuie să vină un critic muzical sau o mare de fani  ca să ne simțim ușurați că am ales bine? Nu există bine în artă. Alegi ce îți place și pereat mundus.  Numai așa nu vei mai atenta la libertatea celorlalți care este totuși prețioasă chiar dacă ei și-o risipesc ascultând manele.

Un titlu pretențios pentru un fapt evident și simplu: ne raportăm la oameni altfel decât la obiecte, fundamental altfel. Niciodată un om nu ignoră alt om dacă există o apropiere spațială sau măcar o percepție în câmpul vizual. Din clipa în care vedem un străin, devenim neliniștiți. Pentru că nu știm cine e, cum e, ce gândește despre noi. Neliniștea asta inițială este reacția primordială la celălalt. Vrem să știm cine e și vrem să știm repede ca să ne putem comporta în anumite feluri standardizate. Nu avem neliniștea asta față de obiecte, pe ele le ignorăm foarte ușor pentru că își duc categoriile cu ele. Anxietatea asta specific umană o mai trezesc poate doar operele de artă: când nu știm dacă ne place un tablou sau nu, dacă ar trebui să ne placă, dacă nu cumva suntem snobi sau idioți aprobându-l. Dar în fond și asta este o anxietate orientată spre oameni. Un om rămas singur pe pământ nu ar mai avea genul ăsta de neliniști.

Celălalt, străinul fundamental ne neliniștește cât timp nu se face cunoscut. Și trezește o mie de întrebări: este mai bun decât noi sau mai prost? Știe ceva sau este ignorant? Are prejudecăți? Și dacă da, suntem pe aceeași parte a baricadei? Ar trebui să îl disprețuim sau să îl admirăm? Toate se reduc în fond la o singură întrebare: ne este sau nu superior acest străin?

Ne comportăm ca și cum suntem într-o competiție continuă cu ceilalți. Nimeni nu este judecător aici decât noi înșine și noi trișăm foarte des. Asumăm că știm mai mult despre celălalt decât am putea ști, asumăm că brățara de la mâna unui bărbat e semn de mitocănie și nesiguranță, asumăm că omul e frustrat sau are complexe din cîteva semne imperceptibile care pot însemna orice. Judecăm neîncetat, cu îndârjire, trișăm mereu cu speranța că, la final, noi voi ieși câștigători din competiția asta cu toată lumea. Trișăm când ne grăbim să interpretăm semnele, când ne grăbim să categorizăm un om fără să îi dăm cu adevărat o șansă. ca nu cumva să aflăm că i-am putea fi inferiori.

Fiecare om care te privește, te judecă în acea secundă. Unii își încheie judecata într-o clipită: gata, te-au judecat după haine, după un gest. Aceștia sunt oamenii cei mai morți dar și cei mai speriați. Alții te lasă un timp, te observă, și cu asta își prelungesc lor înșile neliniștea -dar au forța necesară să o facă. Aceștia sunt oamenii cei mai corecți. Dar și ei te categorizează în cele din urmă, și ei se relaxează brusc când cred că gata, acum știu la ce să se aștepte de la tine. Și apoi sunt cei care judecă un om o viață și își schimbă impresiile despre el neîncetat fără să facă din judecata asta prilej pentru răsplată sau pedeapsă.

Pentru că cel mai greu e să judeci și să taci. Să te comporți apoi normal cu celălalt, ca și cum nu tocmai l-ai judecat și condamnat în mintea ta. Cel mai frumos gest este să nu judeci, să nu te simți amenințat de nimeni pentru că totuși viața nu e o competiție. Sau cel puțin să prelungești procesul cât poți de mult, încă câteva secunde, minute,ore, ani.

Ce scop are statul? De ce există această instituție? Dacă întrebi un om de pe stradă, cel mai probabil răspuns o să fie: ca să manevreze banii publici. Pentru că oamenii sunt egoiști și nu înțeleg rațiunea cheltuirii în comun pentru ceva ce va fi folosit de toți la fel (cum ar fi drumurile sau instalațiile electrice – fiecare vrea să beneficieze de ele dar nimeni nu vrea să le plătească), cu alte cuvinte existența statului se datorează incapacității oamenilor de a se coordona singuri.

Doar că asta este fals: oamenii se pot coordona foarte bine și singuri dar asta cere mult timp investit, dezbateri, discuții cu fiecare – dar se poate în principiu. Comunitățile izolate din munți trăiesc foarte bine și fără stat, se descurcă prin acord colectiv și înțelegere – pentru că statul e prea departe de ei ca să îi controleze.

Dar nu de asta există statul, nu pentru un scop atât de mic și practic, ci pentru ceva mai nobil. Cel mai bine a spus-o un om foarte deștept în secolul 19, John Stuart Mill: statul există pentru a proteja minoritățile de abuzul majorităților. Adică un scop etic și de drept. Este singurul lucru pe care o comunitate nu îl poate face și un stat da, este lucrul pe care anarhiștii îl pierd din vedere când atacă statul.

În distincția comunitate – stat aceasta este cea mai importantă diferență: drepturile minorităților. Comunitatea este o asociere benevolă de oameni (de cele mai multe ori benevolă, pentru că în cazul satului izolat de munte nu alegi să te naști în acea comunitate, ești obligat pur și simplu dar când crești mare ai opțiunea să ieși de acolo), oameni care au ceva în comun (anumite credințe și valori) și apariția ei este întâmplătoare.

Comunitatea este ceva cultural, nu are legi sau instituții, dar are un acord puternic al membrilor săi. Locatarii unui bloc pot forma o comunitate dacă o vor, pot să se adune pentru picnicuri sau îngrijitul grădinii din fața blocului, sau pot rămâne niște străini perfecți. Nu există nici o obligativitate în formarea unei comunități. Dar tocmai pentru că aceste comunități se formează spontan și prin acord, nu li se poate introduce un set de legi din afară, nu li se poate cere să își modifice regulile oricât de nedrepte ar fi ele. De pildă nu le putem cere organizatorilor unui picnic să îl ia cu ei și pe vecinul cel morocănos de la 7 care nu îi salută niciodată: e comunitatea lor, primesc pe cine vor ei în ea și, deși e urât că ei exclud pe cineva din ea, o comunitate formată prin aderența la anumite valori tocmai asta face: exclude pe cei care nu împărtășesc acele valori.

Coeziunea unei comunități este dată și de faptul că exclude orice este străin de valorile sale, că lasă pe cineva în afară. Nu există minorități într-o comunitate pentru că ele sunt fie date afară, fie sunt amuțite. Căldura umană și solidaritatea dintr-o comunitate se plătesc cu prețul uniformizării de opinie.

Statul dimpotrivă, este o instituție cu legi egale pentru oricine, indiferent de valorile sau credințele sale. Statul nu își permite să ofere cetățenilor acea căldură umană a solidarității, el este acolo pentru altceva: pentru ca toți cei respinși de comunitățile particulare să aibă totuși niște drepturi garantate. Dacă ar exista doar comunități și nici un stat (visul anarhist) atunci mulți oameni s-ar sinucide sau ar fi omorâți doar pentru că sunt altfel.  Societate ar fi ca o școală imensă unde elevul ochelarist este bătut de toți elevii cool dar totul s-ar petrece la o scară mai mare.

Acum ajungem la catedrala mântuirii neamului. Care este o întreprindere ortodoxă construită cu bani publici. Ce e în neregulă cu asta? Păi totul dacă stăm să ne gândim. Argumentele ortodocșilor sunt de genul: noi suntem majoritari, noi contribuim la buget cel mai mult, deci avem dreptul la o catedrală a noastră. Noi suntem aici de 2000 de ani, cui nu-i convine să plece. Adică, dacă ne uităm atent la ipotezele lor, ei pornesc de la faptul că sunt o comunitate și cui nu îi convine să plece. Doar că ei raționează comunitar în cadrul statului care nu este o comunitate. Aici e problema principală.

Ortodocșii argumentează comunitar în aproape orice. De pildă și în cazul interzicerii căsătoriilor între gay, ei aduc același argument: noi avem anumite valori, suntem mulți, de ce să ne stricați modul nostru de a trăi aducând între noi gay și alte chestii oripilante? Voi ne stricați viața noastră. Cam așa ceva spun ei. Dar toată lupta este în cadrul statului, deci instituțională, nimeni nu zice că ortodocșii în comunitatea lor ar trebui să primească la biserică gay și să îi cunune. Dar atunci când ies în lume și sunt doar cetățeni ai statului, să nu arunce cu pietre în membrii altor comunități și să nu se bage.

O altă funcție a statului este să împiedice conflictul între comunitățile cu valori diferite sau opuse. Și cum face asta? Nu vorbește deloc de comunități în primul rând, ci doar de indivizi, nu le recunoaște statutul comunitar tocmai pentru ca să nu existe presiuni asupra legii în numele comunităților.

Nu contează că ortodocșii sunt o majoritate sau nu, puteau să fie și o minoritate, catedrala aceea era nedreaptă fie că era catolică sau protestantă, fie că era moschee musulmană sau sinagogă evreiască – doar pentru că era făcută din bani publici. Desigur că statul va face mereu cheltuieli care nu vor fi în interesul tuturor cetățenilor săi, desigur că unii vor beneficia mai mult de ajutor de la stat decât alții deși impozitele se strâng egal – dar această discriminare nu este intenționată, ci doar din lipsa unei griji de a formula legile cât mai echitabil posibil, uneori dintr-o neatenție.

Dar când o comunitate folosește statul ca să își satisfacă un interes (pe care ar putea la urma urmei să îl realizeze și strict cu forțele comunității prin chete benevole) ea calcă în picioare celelalte comunități precum și cetățenii statului respectiv, și, mai grav, deturnează însuși scopul fundamental al statului. Din protector împotriva abuzurilor comunitare, statul devine instrument de abuz în numele unei comunități particulare. Când un stat face asta înseamnă că a renunțat la atribuțiile sale și a devenit nelegitim. Împotriva acestui stat ne putem ridica cu toții pentru că nu mai reprezintă pe nimeni. Acest stat ne invită deschis la anarhism.

Îl sărbătorim pe Eminescu ca și cum ar fi o sărbătoare legală, obligatorie.  La 15 ianuarie ne punem șorțulețele și gătim mâncăruri de sezon pentru el. De anul nou se face salata beuf și lumea o mănâncă cu noduri pentru că nu există ceva mai scârbos decât salata beuf – dar dacă trebuie? E anul nou, cum să nu mănânci? De crăciun se înghit sarmale și porci – tot din obligație. De Paști stomacurile sensibile se sinucid cu miel și ouă fierte pentru că așa trebuie, așa e frumos, cum să nu mănânci toate astea? Jignești pe Dumnezeu care de aia a și murit, ca să fie obligatorie pasca.

Eminescu nu va fi o sărbătoare națională până nu se va mânca în cinstea lui. Mai avem doar acest mic pas de făcut, doar atât, și gata, va fi înmormântat pe veci în memoria colectivă. Peste 200 de ani românii nu vor mai ști cine e Eminescu, vor fi risipiți prin țări străine emigrați cu toții iar aici va rămâne un teren viran, dar pe 15 ianuarie vor mânca și vor bea în cinstea lui fără să mai țină minte măcar un vers. Dar vor sărbători! Așa se sapă în granitul memoriei, cu festivități și mâncare. Așa se eterenizează un poet.

Fetițe durdulii și pensionari poeți cu chitări, voi care îi recitați până la greață cu cabotinism toate poeziile cuminți, l-ați mai fi băgat în seamă dacă nu era român? Dacă scria exact aceleași lucruri dar în germană? L-ați mai fi sufocat cu exprimările voastre de avânt patriotic? Sau nu, voi nu citiți literatură străină, doar ce e românesc există pe pământ… și tot ce e străin dăunează…

Gospodine, treceți la șorțulețe! Să gătiți ceva de sezon, specific eminescian, ca să ne amintim de el cu evlavie și pioșenie. Inventați pentru el o mâncare grea și cât mai scârboasă apoi dați lege să se pape asta de ziua lui în fiecare an. Să îl înghițim pe Eminescu! Cu noduri în gât ajutați și de niște păhărele de țuică dar se poate, sigur că da. Să nu ne descurajăm. Orice poate fi sărbătorit cu sarmale și mămăligă, chiar și geniul pustiu al unui om mort nebun. Lacrimile lui au un gust amar? Nu-i nimic, de aia ne trebuie și un tort aniversar!

Discriminarea apare în viețile noastre când majoritatea locală are o anumită idee fixă despre normalitate. Așa e normal și nu altfel, orice altceva este deviant. Uneori oamenii se trezesc din vraja asta a încolonării și își dau seama că singurul motiv pentru care credeau că ceva este corect sau normal era doar presiunea socială. Dar trezirea asta e întâmplătoare, este posibil să nu se întâmple niciodată.

Una din ideile de normalitate din care încă nimeni nu s-a trezit nici acum este cea a abilității sociale. Se spune că este normal să ai people skills iar dacă nu le ai este clar că ești un arogant nebun cu un cuțit ascuns la spate. Ce e mai ciudat este că aproape jumătate din populația planetei suferă din cauza acestei discriminări – introvertiții. Dar nimeni nu s-a ridicat să protesteze formal până acum.

Ce înseamnă să ai abilități sociale? Să interacționezi cu ușurință cu oamenii, chiar și cu străinii, să poți purta conversații plăcute despre nimicuri, să zâmbești cu prietenie unor oameni pe care îi vei uita în secunda următoare, să manifești o gamă de comportamente considerate necesare în societate. Dar interacțiunea asta socială la un nivel superficial nu doar că consumă energie, ci este și inumană în fond. De ce ai zâmbi unor străini dacă nu îți place sincer de ei? De ce să le dai iluzia că ei contează pentru tine? Doar ca să îi folosești pentru nu știu ce scop ca pe urmă să îi arunci ca pe niște șosete?  Este moral să pară că îți pasă când de fapt tu nu simți nimic?

Un introvertit este epuizat de energie atunci când interacționează cu oamenii mai ales dacă aceștia sunt străini. Pentru el tot acest dans social cere un efort prea mare ca să merite. Mai mult, un introvertit nu știe să simuleze simpatia: dacă îi place de un om, i-o arată abia după ce îl cunoaște, dacă nu, de ce să facă efortul unui surâs pentru cineva care poate nu îl merită? Introvertiții nu sunt oameni singuri, ci doar au mai puțin prieteni pentru că și-i aleg cu grijă și după o selecție riguroasă. Iar dacă nimeni din anturajul introvertitului nu merită să îi fie prieten, asta e, el preferă să rămână singur decât să își scadă standardele pentru a avea cu cine bârfi la o cafea.  Nu asta este prietenia reală.

Cum sunt discriminați introvertiții în lumea actuală? În mod subtil și tacit. Nu există legi care să oblige oamenii la interacțiuni sociale inutile, dar regulile jocului social sunt scrise de câștigători, adică de extravertiți. Și ei cer spirit de echipă și abilități de comunicare în orice slujbă, chiar una care presupune munca solitară a unui măturător. Iar ce înțeleg ei prin spirit de echipă este cam neclar dar cumva ei vor să comunici cu colegii de echipă orice detaliu mărunt și insignifiant al muncii tale deși asta îți încetinește mult propria muncă. Dacă nu ieși cu colegii de muncă la o țigare, la o cafea, clar ești un ciudat și ei te resping cu repulsie și poate omit să îți spună lucruri esențiale doar pentru că le ești antipatic.

Printr-un proces de darwinism social, introvertitul este selectat și aruncat afară din comunitate dacă nu știe să mimeze cameleonic emoția de circumstanță. Ce i se cere în fond unui introvertit? Să se prostitueze emoțional, să mimeze emoții care nu sunt acolo, să nu fie el însuși pentru că persoana lui este antipatică și dezagreabilă tuturor. De mic introvertitul este învățat că el nu este OK, ca și cum are o boală rușinoasă care trebuie ascunsă cu orice preț.

Psihologic vorbind introversia nu este anormalitate. Anormal este un om care nu are nici un fel de contacte umane pentru că nevoia sa fiziologică de emoții și interacțiune umană nu va fi satisfăcută de nimeni și el va ajunge la halucinații compensatorii, poate chiar la schizofrenie. Dar că un om este singuratic și își alege cu grijă prietenii nu este ceva anormal. Și nici măcar nu este o dovadă de aroganță. Este ca și cum introvertiții ar veni din altă cultură, cu alte obiceiuri, cu alte ritualuri iar cultura majoritară de aici îi privește ca pe niște sălbatici.

Cine cunoaște de aproape oameni introvertiți știe că aceștia pot fi foarte expansivi și vorbăreți când se află între prieteni, că nu le este străină afectivitatea și exprimarea ei – cu o condiție: ca ceilalți să o și merite. Introvertitul nu dăruiește lumii simpatia sa fără ca aceasta să dovedească cum că o merită – dar desigur că lumii puțin îi pasă de asta, nu va face nici cel mai mic efort să câștige admirația introvertitului, ba chiar îl va ostraciza pentru că nu se dăruiește necondiționat din prima clipă. Exclus social din cauza pretențiilor sale prea exigente, epuizat psihic atunci când decide să se prefacă a fi ca toți ceilalți, soarta introvertitului este mult mai grea decât s-ar cuveni și asta numai pentru că exisă anumite așteptări artificiale pe care societatea i le impune. Ce va face acum introvertitul? Va ieși din dulap ca să își recunoască identitatea sau va pieri ca specie învins de selecția naturală?

Azi suntem atât de convinși de maleficitatea comunismului încât nici nu ne îndoim că în viitor el nu se va mai repeta în țara noastră. S-a suferit prea mult.  Iar cei născuți după `89 care habar n-au despre suferința aceasta uriașă sunt puși la punct repede și fără drept de apel: ce știu ei? Dar peste 30 de ani ei vor fi singurii care contează, atunci când decizia politică va fi în mâinile lor și nici un bătrân să îi sâsâie cand vor să zică și ei ceva despre comunism.

Va mai fi comunism atunci?

Comunismul, atunci când nu este adus cadou de o armată invadatoare, se naște din lupta de clasă, din conflictul între bogați și săraci. Iar existența acestui conflict în ziua de mâine depinde de ce facem noi chiar acum.

Există azi conflict de clasă? Nu prea. Avem oameni obscen de bogați și oameni înfiorător de săraci dar între ei nu există invidia otrăvită care să hrănească conflictul de clasă. Pentru  că bogații noștri sunt niște tipi în majoritatea lor vulgari, proști și fuduli, inocenți aproape în prostia lor. Da, conduc ca niște cizme, da, mituiesc judecătorii, da, se zbat să apară în tabloide, dar altfel nu pot fi invidiați în nici un fel. Nimeni nu invidiază prostia și josnicia oricâți bani ar avea ea. Pentru noii îmbogățiți încă mai contează că au bani, și-i scot demonstrativ din buzunare, îi arată, sunt înduioșători în bucuria asta  de a fi bogat. Deci nesiguri pe bogăția lor dacă trebuie să o arate, nesiguri că o merită, nesiguri că nu va pleca imediat așa cum a venit.

Oamenii săraci de azi au cel puțin mândria că nu sunt stupizi și asta e destul ca să nu îi urască pe nenoriciții cu bani. Doar că este un proces care s-a mai repetat în istoria noastră. Pe la 1900 exista o generație de noi îmbogățiți formată din vechili și comersanți, oameni inculți treziți peste noapte cu mulți bani și cu putere în mână. Nobilimea de pe vremea aceea îi privea cu milă și un ușor dezgust (deși tocmai din furtul nobilimii făcuseră ei averi) – Tănase Scatiul e prototipul lor ideal. Ei bine, peste 2-3 generații, copiii acestor vechili erau ființe rafinate și boeme, intelectuali și artiști. Pentru că banul are proprietatea asta îngrozitoare că te transformă într-un om de gust (citat aproximativ din Dostoievski).

Cum va arăta România peste 50-80 de ani? Fii vechililor de azi vor fi fost educați  în licee și școli particulare unde vor fi învățat mai mult decât materia obligatorie tot mai puțină și subțire, vor ști să cânte la pian, să picteze, vor avea gusturi și cultură, vor avea simț estetic. Iar fii intelectualilor de azi vor fi fost educați în școlile publice după o programă alcătuită în bătaie de joc fără științe sau umanioare, doar matematică, română, informatică  și religie (că doar astea contează la final, nu?) – ei vor fi barbarii de mâine. Nu  pentru că ar fi proști sau leneși, ci pentru că sărăcia lor nu le va permite accesul la singura educație care mai merită acest nume.  Și atunci când ești barbar și sărac normal că  îl urăști pe nobilul educat și cult tocmai pentru că ți-e superior și asta nu i-o mai poți ierta.  Conflictul de clasă se va deschide iar ca o rană veche necicatrizată.

Tipii ăia care iau decizii azi prin ministere, politrucii, văd în educație  o chestie strict instrumentală, necesară doar anumitor scopuri precise. De exemplu să  poți scrie cât de cât două fraze, să te semnezi (că nu e frumos să te semnezi punând degetul), să bați la calculator, să aduni în excel niște coloane și gata. Pentru asta e educația, nu? Să te ajute să nu mori de foame în marile orașe. Dar asta e educație bună doar pentru hamalii din port. Educația asta nu te salvează de exploatare, nu te învață curajul, gândirea liberă, independența morală. Deci vei fi sclav pe viață oricui va întinde mâna să te ia.

Și pe când oamenii vor coborî tot mai jos în umanitatea lor, decăzând  în prostie și alcool, nobilimea viitoare va sta prin cafenele și va recita poezii în fum de țigare, va vorbi în latină sau greacă veche despre chestii perfect inutile și esoterice dar superbe, insuportabil de frumoși și de blazați,  iar muncitorii se vor uita cu ură la ei prin ferestre de departe.  Și un alt Marx se va ridica atunci să acuze prăpastia de netrecut între clasele sociale, adica dintre brute si gentlemeni.