Holodeck

Scriitorul veleitar ştie de mic că va ajunge un geniu, devorează cărţi şi se ascunde în pod, şură, dulap să le citească. Aceste momente din copilărie când el citea “Cei 3 muschetari” sunt rememorate duios în interviurile de la radio şi din ziare. Când creşte mai mare şi iese din dulap, scriitorul român face Literele sau Jurnalismul, dacă are părinţi mai severi face Medicina sau Politehnica – dar fără tragere de inimă. Apoi începe să colinde cenacluri, cercuri, să asculte timid lecturile, să aibă păreri. Şi cum în genere ceea ce se citeşte pe la cenacluri e foarte prost, el capătă curaj. Ştie clar că ar putea să scrie mai bine decât atât, este evident. Şi scrie. Chinuit să nu semene cu nimeni, străduindu-se să spargă canoanele, să spună ceva banal într-un mod nemaivăzut, el este un rebel, un iconoclast, un avantgardist. El este noul şi inovativul, se uită urât la moşii din Uniune.

Emoţionat îşi citeşte creaţia la cenaclu şi aude laude de complezenţă şi critici din care nu înţelege nimic; important este că toţi toţi sunt de acord că el a adus ceva nou. A uitat vremea când lăuda şi el de complezenţă un prieten pentru că nu avea curajul să îi spună în faţă ce porcărie a scris, a uitat privirile complice dintre cenaclişti, acum crede sincer laudele colegilor. Un scriitor s-a născut. Sau nu, nu încă, trebuie publicat.

După eforturi îndelungate care nu pot fi povestite aici, scriitorul reuşeşte să scoată un volumaş în 150 de exemplare la o editură obscură din Tecuci. Lansarea este minunată, cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Prieteni, necunoscuţi, doamne grase cu flori, critici!, profesori de română de la liceul local, toţi vin la lansare, toţi au cărticica lui în mână, toţi o laudă şi ţin discursuri (deşi, din vorbele lor, se vede că nu au citit nimic, doar au răsfoit un pic volumaşul) şi toţi sunt de acord că în acea zi, în acea librărie din Tecuci s-a lansat ceva mare.

Evenimentele se repetă cu încă două volumaşe. Au trecut câţiva ani şi scriitorul înarmat cu cele trei cărticele se duce la Uniunea scriitorilor să se înscrie. Este felicitat călduros de un nene pe care, în tinereţe, îl dispreţuia profund. Nu e nimeni demn de respect în filiala locală dar nu contează, o să ridice el nivelul Uniunii. Important este să fie scriitor cu acte, să îi fie recunoscut statul odată.

Apoi încep anii adevăraţi de creaţie. Primeşte o rubrică permanentă în revista de literatură “Muguri” din Urlaţi, revistă în care publică mai ales liceeni, dar nu contează, trebuie ridicat nivelul şi aici, este misiunea sfântă a unui scriitor să răspândească cultura. Este membru în câteva comitete de premii literare, se trezeşte în jurii de creaţie, dă premii, rosteşte discursuri, evaluează tineri scriitori, este invitat la lansări de carte. Este căutat, intervievat, antologat.

Ce urmează este mai greu de descris. Scriitorul începe să îşi facă veacul prin cafenele şi restaurante “ale scriitorilor”. Stă ore întregi în fum de ţigare cu colegii lui de breaslă şi discută problemele mondiale. Este esenţial pentru procesul creativ să stai în cârciumi cu feţele de masă murdare, este boemia însăşi, aura de scriitor de aici se câştigă. În timpul zilei scrie articole pentru reviste, recenzii de coperta a 4-a, umblă pe la concursuri literare, umblă după un credit pentru maşină, pentru apartament, seara e stors de vlagă şi nu vrea decât să se uite la un film uşor şi să doarmă. Singurele momente când se simte artist sunt acolo, la cârciumă, printre confraţi. Care confraţi probabil nici ei nu mai scriu nimic, atât sunt de ocupaţi cu alte chestii.

Pe măsură ce se apropie del mezzo del camino, scriitorul simte nevoia să dea o operă mare, ceva pe măsura geniului său, este cazul să se prezinte şi cu altceva decât cele 3 volumaşe din tinereţe. Începe să îşi facă program de scris, încearcă să se ţină de el, se aşează la masă, deschide Word-ul sau caietul, dar imediat simte nevoia de o ţigară; apoi intră soţia să îl întrebe ceva, el răspune, începe o discuţie, se întoarce după jumătate de oră la masa de scris dar a uitat ce voia să scrie. Nu-i nimic, o să se uite pe fereastră, o să studieze vecinii, trecătorii, în fond are nevoie şi de material viu pentru creaţie. Îşi notează febril traseul unei tanti cu sacoşe printre blocuri – notiţe preţioase, o va băga şi pe ea în roman, nici nu ştie săraca cum tocmai a inspirat un geniu. Caietul se umple cu notiţe din astea observaţionale şi ziua care a trecut pare plină. Doar că încă nu ştie despre ce va fi romanul.

Zilele trec şi scriitorul realizează care e problema lui: nu poate scrie în apartamentul său, nu e loc de inspiraţie, are nevoie de o vacanţă de creaţie. Pe Riviera sau în Italia, poate Elveţia – e atâta linişte acolo… Lunile trec şi scriitorul bodogăneşte cum că geniul lui artistic e ucis de oraşul ăsta, el are nevoie de un concediu! În fine obţine bilete la casa de creaţie a Uniunii, undeva pe litoralul românesc. Nu e Riviera dar oricum. Ajuns la mare stă şi se uită la mare cu capul pustiit de gînduri. Nu îi vine nici o idee, oricât s-ar chinui. Îi lipseşte un bar cu conversaţii intelectuale, îi lipsesc prietenii, se simte înstrăinat. Vrea acasă, vrea iar boemă, vrea între prietenii săi la cârciumă. Şi nu mai vrea să scrie niciodată.