Holodeck

Filip Andreevici Maliavin – Portret

Pe la începutul romanului Crimă și Pedeapsă Raskolnikov îl descoperă într-o cârciumă infectă pe Marmeladov care, mahmur, face teorii metafizice despre iertare și umilință. Marmeladov e murdar și probabil miroase, dar el nu simte asta, atât e de amărât.

În Mantaua lui Gogol, Akaki Akakievici, un foarte mărunt funcționar care are o viață insignifiantă ( plăcerea lui fiind să copieze acasă documente aduse de la birou doar așa, ca hobby) are revelația că ar putea economisi bani pentru mult dorita manta dacă și-ar spăla rufele mai rar.

Marmeladov și Akaki, două figuri rusești autentice și absurde, doi oameni insignifianți și ciudați în cel mai înalt grad. Sufletul slav într-o cheie minoră dar  autentic. Absurdul rusesc nu are doar manifestări grandioase gen Stavroghin,  Ivan Karamazov, ci și unele minore ca acestea.

Există un gen de oameni amărâți care nu simt când încep să miroasă urât, nu simt și nu îi deranjează câtuși de puțin. Nu sunt atât de săraci încât să doarmă pe stradă, au familie, au o slujbă, dar pur și simplu igiena personală e ultimul lucru la care se gândesc ei, munciți de idei sau patimi.

Când în autobuze sau metrouri românii urbani se uită îngroziți la câte un seamăn al lor, coleg de călătorie care pute cale de-o poștă deși nu este venit de pe stradă, ei și-ar dori numai pasageri curați și parfumați, cum au în europa și nu înțeleg cum de nu se conformează toată lumea idealului vestic de curățenie. Dar omul acela profund amărât care se duce dimineața la serviciu împuțit de nu își dă nici el seama, omul acela este un suflet absurd și amărât. Nu de sărăcie, sau nu doar de asta, ci pur și simplu are el alte probleme care îl frământă. Cum să nu simți că miroși? Cum să nu te deranjeze asta? Doar dacă ai ceva profund absurd în tine, o bucățică mică de suflet slav… Muncitorul acela din tramvai poate ca doar un nesimțit sau poate e și el un Marmeladov care se duce acasă la o Katerina Ivanovna pe jumătate nebună…

De când am intrat în UE românii tot încearcă să devină cât mai europeni, cel puțin populația urbană. Se duc prin Europa în excursii, cască gura la tramvaiele lor, la civilizația și politețea lor, la instituții, apoi oftează și se întorc aici dorindu-le pe toate. Și unii chiar fac un efort în sensul ăsta, sunt oameni binevoitori care chiar sancționează tot ce nu e destul de european la semenii lor. Dar, în visul ăsta de europenitate, românii seamănă cu gosopdinele casnice care se uită prin reviste glossy cu modele subțirele și se visează și ele exact așa. Apoi încep să caute furibund hainele perfecte care să le facă identice cu fetele din reviste; în căutarea lor ignoră că a rămas ceva de gospodine incurabil în ele, poate mirosul de ceapă din păr, poate mîinile aspre de la spălat vase, poate grăsimile lor pufoase. Nu poți pur și simplu să alegi un model dintr-o revistă și să zici: de azi, eu asta sunt. Exact așa. Și tot ce nu e așa în mine, să plece.

Nu poți să reprimi tot ce e inconștient în tine ca popor, adică fondul slav, pentru că el va răbufni brusc la suprafață revoltat de atâta asuprire, poate sub forma unui țăran care își bea mințile la cârciumă, poate sub forma unui muncitor împuțit în tramvai, figurile acestea absurde tot apar și apar, nu putem cosmetiza țara să arate perfect european fără să pierdem ceva esențial din identitatea noastră. Nu putem avea adâncimi metafizice sublime fără micile instanțe cotidiene de oameni mărunți și absurzi care se chinuiesc pe sine și pe ceilalți; cumva au același aluat, cumva se leagă toate astea.