“A! ce corupta sotietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt printipuri, nu mai e nimic: enteresul si iar enteresul…”
Când auzi un mesaj de prea multe ori, de la un punct încolo nu îl mai percepi. Zgomot de fond.
De ani de zile televiziunea, ziarele, intelectualii publici ne bâzâie la cap cu un fel de discurs grețos vâscos și îmbibat de moralină. Ni se face morală. Ni se vorbește de rușine. “Nu le e rușine aleșilor să facă x, y, z? Dar vouă, cetățenilor, nu vă e rușine să faceți asta? Ah, tineretul ăsta, nu mai are rușine!”
De cele mai multe ori ăia care vorbesc de rușine la tv sunt niște țațe isterice sau niște mitocani inchizitoriali. Mai că nu își pun mâna în șold amețiți de înălțimea de la care s-au ridicat, acolo, de pe coteț, să ne spună nouă ce e moral și ce e nu. Dar nu asta e cea mai mare problemă. Discursul ăsta indignat nu rezolvă nimic, doar adâncește problema. Dacă de zeci de ani de bătut cu degetul în obraz și arătat disprețul pe față poporul ăsta tot nu a lăsat nasul în jos de rușine, poate că totuși nu asta e soluția salvatoare?
Se tot aduc transporturi noi de moralină, se tot injectează chestia asta în discursul public. Infractorii vorbesc de rușine, primarii de nesimțire, inchizitorii la tv se arată oripilați de ce fac ăilalți. Chiar și intelectualii o fac, cu la fel de puțin succes. Pleșu, Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, toți sunt îngroziți. Iar nesimțiților nici că le pasă. Bun, și? Ce e de făcut?
Păi dacă tot faci aceeași chestie de zeci, poate sute de ori, și aștepți rezultate diferite, asta e cam dovadă de prostie (de la Einstein citire). Deci opriți potopul de moralină acum. Știm că pe voi vă face să vă simțiți bine, dar nu ăsta e scopul. Pasul doi e să acționați. Răspundeți la nesimțire cu o nesimțire și mai mare. Făceți-i pe mitocani să înceapă să se simtă rău. Altă soluție nu e. Pentru că dacă o să tot stați pasivi pe margine și o să le bateți obrazul, ei vor trece fericiți mai departe și voi veți rămâne cu plăcutul sentiment de indignare sfântă. Aveți modestia să nu vă mai indignați atâta (auto-admirându-vă în același timp) și treceți la treabă.
Cu exemple concrete:
- vezi un nene cum aruncă pe jos o hârtie, un gunoi ceva? Urmăriți-l până la mașină (până acasă, până în tramvai) și turnați-i un coș întreg de gunoi pe mașină/pragul ușii. Nu e nevoie să vă vadă, nu e nevoie să îi explicați mărinimos de ce o faceți. O să înțeleagă el într-o zi. Dacă nu aveți timp de urmăriri îndelungate, lăsați-i un gunoi in buzunare/geantă/pe pantofi la înghesuială.
- o tanti vorbește tare la mobil în autobuz? Duceți-vă lângă ea, vă scoateți și voi mobilul și simulați o conversație fix în urechea ei. Țipați cât puteți de tare ca să nu se mai audă ea. Dacă se uită indignată la voi, zâmbiți. La fel cu muzica ascultată de unii pe telefon în mijloacele de transport public. Și voi aveți muzică pe telefon, nu?
- o funcționară publică e nesimțită cu voi? Țipați la ea. Scopul nu e să îi arătați ei că sunteți demni și nu vă lăsați călcați în picioare, ci să o faceți pea ea să se simtă prost. Dacă de fiecare dată când o funcționară e arogantă i se răspunde la fel, va căpăta cu timpul un reflex pavlovian să nici nu mai încerce să țipe. În țipetele voastre evitați moralina și indignarea pe cât e posibil. Țipați la ea că de ce e grasă, de ce se îmbracă așa de țipător – chestii din astea mici care îi irită pe toți oamenii chiar dacă au depășit de mult adolescența.
O voce din public îngrijorată ne întreabă: dar nu e ilegal? Ba da, dar ei nu pățesc nimic oricum. Când ați văzut ultima oară pe cineva amendat că a aruncat gunoiul în public? Puteți arunca și voi liniștiți gunoi peste gunoaiele umane.
Altă voce: dar nu e imoral? Ba da. Dar ce preferați? O societate în care toți sunt nesimțiți în afară de voi – deci voi vă simțiți superiori moral și nepătați, sau una în care îi tratați ca pe niște copii pe oamenii retardați moral și îi determinați pavlovian să nu mai facă prostii?
În încheiere, duceți-vă și vedeți un film iranian, se cheamă “A Separation“. Cred că de acolo am putea lua lecții de moralitate, dacă vrem neapărat. Nu vă luați după cronici, nu e un film despre “să emigrăm sau nu din Iran?” – asta e fix ultima problemă din film. Acolo sunt niște oameni care au o dilemă morală. Un tată nu vrea să își mintă fiica de 11 ani. Nu vrea să pară un mincinos în ochii ei și suferă și se dă cu capul de toți pereții ca să își păstreze respectul fetiței sale. Și când totuși trebuie să mintă și să o tragă și pe ea în cercul minciunii….. e o nebunie întreagă. Mergeți și vedeți acest film. Nu îmi imaginez cum s-ar putea filma așa ceva în România. E o problematică morală de pe altă planetă. La noi câți și-ar fi pus măcar problema asta?
La noi copiii nu sunt tratați ca ființe morale, ca agenți autonomi cu voință și respect. Poate de aia cresc așa, la voia întâmplării, și devin nesimțiți ca să avem noi motive să ne mai indignam arogant.