Discriminarea apare în viețile noastre când majoritatea locală are o anumită idee fixă despre normalitate. Așa e normal și nu altfel, orice altceva este deviant. Uneori oamenii se trezesc din vraja asta a încolonării și își dau seama că singurul motiv pentru care credeau că ceva este corect sau normal era doar presiunea socială. Dar trezirea asta e întâmplătoare, este posibil să nu se întâmple niciodată.

Una din ideile de normalitate din care încă nimeni nu s-a trezit nici acum este cea a abilității sociale. Se spune că este normal să ai people skills iar dacă nu le ai este clar că ești un arogant nebun cu un cuțit ascuns la spate. Ce e mai ciudat este că aproape jumătate din populația planetei suferă din cauza acestei discriminări – introvertiții. Dar nimeni nu s-a ridicat să protesteze formal până acum.

Ce înseamnă să ai abilități sociale? Să interacționezi cu ușurință cu oamenii, chiar și cu străinii, să poți purta conversații plăcute despre nimicuri, să zâmbești cu prietenie unor oameni pe care îi vei uita în secunda următoare, să manifești o gamă de comportamente considerate necesare în societate. Dar interacțiunea asta socială la un nivel superficial nu doar că consumă energie, ci este și inumană în fond. De ce ai zâmbi unor străini dacă nu îți place sincer de ei? De ce să le dai iluzia că ei contează pentru tine? Doar ca să îi folosești pentru nu știu ce scop ca pe urmă să îi arunci ca pe niște șosete?  Este moral să pară că îți pasă când de fapt tu nu simți nimic?

Un introvertit este epuizat de energie atunci când interacționează cu oamenii mai ales dacă aceștia sunt străini. Pentru el tot acest dans social cere un efort prea mare ca să merite. Mai mult, un introvertit nu știe să simuleze simpatia: dacă îi place de un om, i-o arată abia după ce îl cunoaște, dacă nu, de ce să facă efortul unui surâs pentru cineva care poate nu îl merită? Introvertiții nu sunt oameni singuri, ci doar au mai puțin prieteni pentru că și-i aleg cu grijă și după o selecție riguroasă. Iar dacă nimeni din anturajul introvertitului nu merită să îi fie prieten, asta e, el preferă să rămână singur decât să își scadă standardele pentru a avea cu cine bârfi la o cafea.  Nu asta este prietenia reală.

Cum sunt discriminați introvertiții în lumea actuală? În mod subtil și tacit. Nu există legi care să oblige oamenii la interacțiuni sociale inutile, dar regulile jocului social sunt scrise de câștigători, adică de extravertiți. Și ei cer spirit de echipă și abilități de comunicare în orice slujbă, chiar una care presupune munca solitară a unui măturător. Iar ce înțeleg ei prin spirit de echipă este cam neclar dar cumva ei vor să comunici cu colegii de echipă orice detaliu mărunt și insignifiant al muncii tale deși asta îți încetinește mult propria muncă. Dacă nu ieși cu colegii de muncă la o țigare, la o cafea, clar ești un ciudat și ei te resping cu repulsie și poate omit să îți spună lucruri esențiale doar pentru că le ești antipatic.

Printr-un proces de darwinism social, introvertitul este selectat și aruncat afară din comunitate dacă nu știe să mimeze cameleonic emoția de circumstanță. Ce i se cere în fond unui introvertit? Să se prostitueze emoțional, să mimeze emoții care nu sunt acolo, să nu fie el însuși pentru că persoana lui este antipatică și dezagreabilă tuturor. De mic introvertitul este învățat că el nu este OK, ca și cum are o boală rușinoasă care trebuie ascunsă cu orice preț.

Psihologic vorbind introversia nu este anormalitate. Anormal este un om care nu are nici un fel de contacte umane pentru că nevoia sa fiziologică de emoții și interacțiune umană nu va fi satisfăcută de nimeni și el va ajunge la halucinații compensatorii, poate chiar la schizofrenie. Dar că un om este singuratic și își alege cu grijă prietenii nu este ceva anormal. Și nici măcar nu este o dovadă de aroganță. Este ca și cum introvertiții ar veni din altă cultură, cu alte obiceiuri, cu alte ritualuri iar cultura majoritară de aici îi privește ca pe niște sălbatici.

Cine cunoaște de aproape oameni introvertiți știe că aceștia pot fi foarte expansivi și vorbăreți când se află între prieteni, că nu le este străină afectivitatea și exprimarea ei – cu o condiție: ca ceilalți să o și merite. Introvertitul nu dăruiește lumii simpatia sa fără ca aceasta să dovedească cum că o merită – dar desigur că lumii puțin îi pasă de asta, nu va face nici cel mai mic efort să câștige admirația introvertitului, ba chiar îl va ostraciza pentru că nu se dăruiește necondiționat din prima clipă. Exclus social din cauza pretențiilor sale prea exigente, epuizat psihic atunci când decide să se prefacă a fi ca toți ceilalți, soarta introvertitului este mult mai grea decât s-ar cuveni și asta numai pentru că exisă anumite așteptări artificiale pe care societatea i le impune. Ce va face acum introvertitul? Va ieși din dulap ca să își recunoască identitatea sau va pieri ca specie învins de selecția naturală?