E ciudat dar nici un om imoral nu își dă seama propriu zis ca este astfel. Vede lipsa de morală în ceilalți, se indignează de ea, dar nu sesizează aceleași chestii în el însuși. Și cei mai indignați de faptele celorlalți sunt tocmai cei vinovați – un om superior moral încearcă mereu să găsească justificări raționale pentru cei la ale căror fapte dezgustătoare a asistat. Pentru că un om moral nu își poate imagina că ceilalți nu sunt ca el, e greu să îți imaginezi cum e să fii josnic dacă nu ai fost niciodată astfel tu însuți (e drept, oamenii morali au și ei indignări nemiloase, dar numai față de japițele absolute care nu merită nici o iertare, dar în general ei se indignează mult mai puțin).

Un om moral alege mereu cea mai favorizantă explicație pentru josniciile celorlalți, el presupune mereu o eroare neintenționată, o scăpare, un accident, pe când oamenii josnici sunt exagerat de suspicioși și se grăbesc cu acuzele fără motive ba chiar găsesc ceva de suspectat și în faptele bune.

De aceea România, deși scufundată până la gât în noroi moral, colcăie de indignare. Indignare morală față de imoralitatea celorlalți, mereu ceilalți sunt de vină pentru halul în care a ajuns țara, ei iau și dau șpăgi, ei promoveză nepotisme, ei aruncă gunoaiele pe jos, ei ascultă tare manele, ei vorbesc tare la mobil. Dar dacă îl întrebi pe un astfel de indignat de ce este tocmai el un om moral, nu o să găsească nici o altă explicație decât că își ajută familia și prietenii, că ar face orice pentru ei. Dar asta nu este morală, asta este pur și simplu solidaritate de clan și poate fi explicată biologic. Și oamenii și animalele au grijă de familiile lor – puțini, foarte puțini sunt acei oameni destul de denaturați sau destul de curajoși încât să își părăsească familiile.

Tocmai sentimentul ăsta familial exagerat e o sursă a nenorocirilor sociale – mafia italiană se mândrește cu relațiile de fidelitate familala, oamenii ajunși în funcții de putere își promovează în primul rând incompetenții din familie, criminalii ucid pentru familie și prieteni, nu pentru principii.

Iar ideea în sine că doar familia ta contează, restul nu sunt oameni, nu sunt ființe egale – e o idee inumană, monstruoasă. Favorizându-ți doar apropiații și familia, tu anulezi restul lumii, le dai cu piciorul și le spui că sunt doar niște obiecte. Când Kant a încercat să formuleze  mai pe înțelesul lumii un principiu etic, a spus că niciodată un om nu trebuie tratat doar ca un mijloc, ci și în același timp ca scop în sine. A trata oamenii ca și cum ar fi persoane – ce poate fi mai firesc decât asta? Și totuși e atât de rar înțeles…

Lumea fină strâmbă din nas când aude de manele, vai ce vulgare sunt, ce muzică proastă, dar ignoră tocmai esențialul: versurile manelelor vin dintr-o lume primitivă în care oamenii sunt fie prieteni fie dușmani, în care familia este cel mai important lucru etc. Un european al secolului 21 ar trebui să fie destul de evoluat moral încât să fi depășit mentalitatea asta de clan-familie și să fi înțeles că toți oamenii de pe pământ sunt importanți, toți sunt persoane și trebuie respectați. Cum poate să gândească cineva că are dușmani? Adică există oameni care complotează constant și intenționat împotriva sa? Cât de mic sufletește trebuie să fii ca să întreții asemenea idei? Sau cât de paranoic?

Imnul UE este oda bucuriei, un cântec cu versuri superbe despre solidaritatea umană universală, un imn de o generozitate romantică, scris de un idealist ca Schiller, doar că la noi oamenii ascultă manele, adică odele închistării, ale închiderii în familie și casă, ale suspectării celorlalți. Lumea manelelor este opusul simetric al lumii europene, în ea se închide toată imoralitatea fundamentală a românilor, imoralitate pe care românii o urăsc în spuse dar la care aderă cu fiecare gest cotidian.