Acum 150 de ani, pe când era Eminescu copil, limba română era un haos. Nimeni nu ştia cum se zice corect un anumit cuvânt, nu existau forme standard, daca voiai să argumentezi pentru o anumită forumlare aduceai filologi dar şi partea adversă avea filologii ei. Nimeni nu ştia dacă era mai corect să bagi câte un -”ciune” la orice cuvânt cum zicea Aron Pumnul, sau să latinizezi tot ce prinzi ca Heliade Rădulescu, să foloseşti cuvinte germane sau să respingi orice neologism – dar toţi ştiau că e o chestiune de alegere personală şi fiecare vorbea cum îl tăia capul. Limba română vorbită era un dezastru până a venit Eminescu şi a ales cu urechea lui de poet cele mai fireşti cuvinte.

Azi filologi şi oameni de cultură se cutremură deopotrivă când aud cum se vorbeşte limba română, cum se scrie la nivelul maselor. E o oroare mutilarea ei semianalfabetă, e îngrozitor, şcoala românească a decăzut, nu se mai face carte etc. Pe vremuri ce limbă curată se vorbea…. nostalgizează ei visători. Adevărul e că limba română nu a fost niciodată curată când era vorbită de oamenii simpli, niciodată nu s-a vorbit corect  – doar că abia acum avem mărturii concrete despre cum vorbeşte lumea obişnuită. Până nu demult glasul poporului nu răzbătea în literatură, deci nu se păstra pentru posteritate iar oamenii care regretă azi limba vorbită ieri de fapt regretă limba scriitorilor – aşadar a unor elite.

Totuşi semne despre limba vorbită în trecut se pot găsi dacă le căutăm cu răbdare. La 1890 Caragiale prindea în chihlimbarul unei piese de teatru câteva agramatisme contemporane. Noi azi citim “O scrisoare pierdută” cu impresia că toate acele cuvinte stricate din piesă au fost puse de Caragiale special acolo pentru a ne amuza. Şi dacătotuşi oamenii  vorbeau aşa? Ghiţă Pristanda vorbeşte de  bampir, duşamele şi de renumeraţie – dar ce ştie el, e un incult? Sau poate era doar un om obişnuit de la 1890… În scena dezbaterii din actul 3 toata lumea strigă în cor că vor să se treacă la plebicist după ce Farfuridi rostise cuvântul. Dacă era doar agramatismul lui Farfuridi, de ce îl rostesc toţi în cor?
Apoi pe la anii 1930 avem schiţele şi piesele lui Tudor Muşatescu în care el se amuza să adune ca în insectar o mie de cuvinte pocite şi de fraze întortocheate aşa cum erau vorbite de mahalagii şi mica funcţionărime. Şi pe el îl tratează posteritatea ca şi cum singur a inventat acele cuvinte dar asta e imposibil: ar mai fi fost el comic pentru contemporanii săi dacă ceea ce ironiza el nu exista efectiv în realitate?

Nu poate fi vina şcolii că astăzi oamenii vorbesc atât de pocit pentru că mulţi oameni şcoliţi înainte de revoluţie fac aceleaşi gafe şi prostii ca liceenii de azi. Prim miniştri şi  politicieni, jurnalişti trecuţi de 40 de ani fac confuzii senine între care şi pe care, nu fac acordul între subiect şi predicat etc. Ce se întâmplă cu ei? Nu au făcut şcoala în vremurile de glorie când se pare că se învăţa carte serios? Nu e vina şcolii că se vorbeşte azi aşa cum se vorbeşte, niciodată nu s-a vorbit mai pur sau mai corect – s-au schimbat greşelile de vorbire doar.

Şi totuşi poate s-a schimbat ceva, în altă parte: limba scriitorilor. Frazele lor au devenit mai scurte şi mai simple faţă de cele ale scriitorilor din trecut, propoziţiile subordonate sunt subiective sau predicative, mai mult ca perfectul a dispărut, rareori găseşti câte o descriere alambicată care să te uimească prin complexitatea gândului.  Se vorbeşte simplu despre lucruri simple – în majoritatea cazurilor. Este ca şi cum scriitorii nu îşi mai pot ţine respiraţia destul de lung încât să coboare până în adâncul stărilor şi cuvintelor.