Într-un articol scris demult, în 1993, Jance S. Shaw argumenta o teorie despre raţionalitatea publică şi care, în rezumat, spunea ceva de genul: este iraţional să votezi dacă principalii candidaţi nu se află aproape la egalitate pentru că votul tău nu va conta în nici un fel, se va pierde undeva în marea de voturi. De aici urma o concluzie destul de întristătoare: este iraţional să investeşti timp şi energie pentru a te informa când alegi un canditat. Un vot informat pierdut în marea de voturi ignorante este mai trist decât un simplu vot dat în necunoştinţă de cauză. Şi de ce ai încerca să te informezi cu privire la candidaţi dacă ştii bine că votul tau nu contează? Prin urmare, dacă majoritatea oamenilor sunt raţionali, ei vor vota neinformat sau nu vor vota deloc.

Toamna aceasta iar avem alegeri. Şi cu excepţia partizanilor vehemenţi şi a membrilor de partid obedienţi, lumea neutră îşi pune iar vechea problemă: să se ducă sau nu la vot? Pe de o parte li se spune că votul lor chiar contează, ca ei sunt importanţi etc – dar asta nu e adevărat pentru că votul lor chiar nu contează. Fiecare individ nu contează în sine mai ales dacă alege să voteze ceva straniu şi cu minime şanse de reuşită. Doar dacă oamenii care nu votează de obicei s-ar uni brusc şi ar vota simultan (chiar şi candidaţi diferiţi) ar putea să schimbe balanţa înclinată acum greu de membrii de partid care votează mereu. Pe de altă parte li se aduc argumente emoţionale de genul: dacă nu votezi nu o sa te poţi plânge mai târziu, pentru dreptul tău de vot au murit oameni etc. Dar la asta s-a ajuns? Să votăm ca să ne plângem? Este puţin iraţional dacă te gândeşti că tu ai votat pe cineva, a ieşit altcineva şi tu te duci să te plîngi celui pe care nu l-ai votat. Sau avem dreptul să ne plângem doar celor pe care i-am votat?

Apoi mai este corul celor care plâng că nu au cu cine vota. Grupul ăsta e cel mai interesant de studiat. Oamenii ăştia sunt mereu cei scârbiţi care nu mai vor să se preteze la jocul cu măşti al alegerilor în care tu votezi un om de care ţi-e sincer scârbă (pentru că ai ales “răul cel mai mic”) şi apoi el te dezamăgeşte după program prestabilit şi tu îţi dai cu pumnii în cap. Ei bine, oamenii aceştia sunt cei mai raţionali şi iraţionali totodată. Sunt raţionali pentru că sunt neinformaţi când spun că nu au cu cine să voteze. Nici nu se ostenesc să se uite la candidaţii mai mici. Se uită la marii corupţi (care întâmplător sunt şi cei mai avantajaţi să fie aleşi) scuipă de scârbă şi nu vor să îi voteze. Dar sunt şi iraţionali pentru că nu concep, pur şi simplu nu concep să îşi dea votul cuiva care nu are nici o şansă.  Plângerea lor eternă ar trebui completată astfel: “nu am cu cine vota care să şi iasă preşedinte”. Sau, mai bine spus, “nu vreau să votez pe cineva care ca pierde”. Sau: “eu personal nu suport să pierd”. În contextul ăsta, plângerile lor că nu au cu cine vota sunt apă de ploaie.

Întâmplător sau nu, la ultimele 3 alegeri a fost mereu cel puţin un candidat eligibil (adică ne-corupt, raţional şi cu un discurs civilizat, venit din afara politicii): în 2000 a fost Mugur Isărescu, în 2004 a fost Ovidiu Tudorică (de la URR) şi anul ăsta este Remus Cernea.  Totuşi asta nu i-a împiedicat pe oameni să deplângă în cor că “nu au cu cine vota” şi să se ducă în masă la munte ca să îşi consoleze amarul exact în ziua votului.

“Isărescu? Tudorică? Cernea? Dar ăştia nu sunt votabili!” se aud nişte voci din spate. Oare pentru că nu au şanse? Nu, nu e asta (deşi desigur, nici un om cu orgoliu nu mizează pe o carte ce va pierde – şi lumea are din plin orgoliu aici). Dar ce e? “Păi au tot felul de defecte! Ăla e prea tânăr! Ăla e ateu şi are plete! Ăla a lucrat în bănci, cum de a rezistat atât acolo? Clar e vândut cuiva din umbră!” şi tot aşa se pot găsi o mie de defecte care, reduse la esenţă, spun doar asta: “omul acela nu seamănă cu imaginea pe care o aveam eu despre preşedinte. omul acela nu seamănă cu mine. Nu pot să votez aşa ceva” (ideea aceasta a fost inspirată de un post interesant şi foarte lucid scris aici).

Oamenii votează pe criterii fanteziste şi personale, sub imbolduri emoţional- narcisiste şi de aceea trăim tragedia asta incredibilă la fiecare alegeri. Nimeni nu votează pentru programe sau idei, ci pur şi simplu personalitatea candidatului. De aceea cei trei favoriţi de anul acesta se comportă fix ca în curtea şcolii, presaţi să răspundă unei insulte cu altă insultă, imediat, acid, fără a-şi pune măcar întrebarea dacă îi coboară cu ceva reacţia asta şcolărească. Ei ştiu bine că votanţii lor sunt exact genul de oameni care nu trec insultele cu vederea, care pot să se şi bată ca să dovedească ceva, nu se ştie ce.  E un concept incredibil de primitiv acela că trebuie să îl baţi pe cel care te-a injurat în loc să te întrebi pur şi simplu dacă e sănătos mental sau doar vrea să te provoace. Oamenii aceştia care candidează acum (“principalii”, “favoriţii”) sunt pur şi simplu nişte sclavi ai opiniei publice pentru că nu îşi permit să aibă o reacţie umană sau raţională.

Şi atunci e de înţeles de ce e un defect mai grav să fii tânăr, ateu sau pletos decât influenţabil, fără personalitate şi chiar corupt. Pentru că în primul caz eşti tu însuţi aşa cum eşti tu, în al doilea eşti aşa cum vor să te vadă ceilalţi. Cât timp oamenii nu votează programe ci persoane, ei nu vor avea alegeri şi dezbateri centrate pe programe.  Cât timp oamenii nu votează decât pe cei care le seamănă atunci alegerile vor fi mereu catastrofale. Cum arată românul mediu aşa va arăta şi preşedintele său.  Este mereu vina alegătorilor fie că votează fie că nu. Soluţia nu este să fim noi mai buni, mai raţionali, mai puţin presaţi de opiniile altora – pentru că ar fi idealist să le cerem asta oamenilor. Soluţia e să fim mai puţin invidioşi şi mai mult umili, să avem curajul să votăm pe cineva şocant diferit de noi, pe cineva mai bun decât noi. Şi să avem curajul să nu îl urâm pentru asta.