O noua stratificare socială: “oamenii de rând” şi ceilalţi. Înainte vreme ceilalţi erau nobilimea de sânge. Cine sunt “ceilalţi” azi? Oamenii care fie sunt în politică, fie au foarte mulţi bani, fie lucrează în televiziuni sau media (şi asta e o castă, se vede imediat după cum îşi redactează ştirile: “femeia a spus”, “bărbatul a făcut asta” când e vorba de oamenii de rând, dar când e vorba de vedete sau de ei înşişi brusc au nume, brusc sunt nişte persoane. ), fie sunt foarte frumoşi. Aşadar avem nobleţea dată de putere, de bani şi de faimă. Nobleţea prin frumuseţe fizică nu e în sine o nobleţe, e doar un potenţial uriaş de a intra în cele trei clase enumerate mai sus.

Iar noi suntem oamenii de rând. Şi oamenii de rând îşi fac iluzii că sunt importanţi, şi ei caută să aparţină  unei clase  cu nume nobil, şi ei încearcă să spargă zidul de putere din jurul celor privilegiaţi. Dar adevărul e că a fi mic-întreprinzător, afacerist mediu, medic, profesor sau inginer nu e nici o nobleţe. Sunt funcţii pur tehnice, necesare supravieţuirii societăţii, nu au nimic monstruos de puternic în ele. Oamenii de rând însă nu pot trăi fără să aibă pe cineva sub ei, cineva demn de dispreţ aşa cum sunt şi ei la rândul lor dispreţuiţi de nobilimea curentă. Nevoia asta de a dispreţui şi a te uita în jos e uriaşă tocmai pentru că există în mod curent iluzia că oricine poate intra în cele 3 clase de nobilime. Iar dacă nu reuşeşti să intri, e numai vina ta.

Deci pe cine putem dispreţui şi noi? Cerşetorii, aurolacii, desigur. Şi pe mai cine? Minorităţile au fost ţinte sigure în toate timpurile, să îi folosim deci şi acum: gay-ii, ateii, drogaţii, bolnavii psihic. Abia faţă de ei ne simţim măreţia noastră validată. Abia în faţa lor suntem normali şi împliniţi. Fericită deci ţara care are câţi mai mulţi din ăştia, buni de dispreţuit, dar nu destui cât să conteze politic. România e perfectă din acest punct de vedere. Paradisul dispreţului.

Când Van Gogh s-a mutat la ţară, la Arles, era entuziasmat de sătenii locali. Ce oameni simpli şi generoşi, câtă lumină în simplitatea asta, în viaţa lor monotonă bazată pe principii iraţionale deci de neclintit. În scrisorile către fratele său Van Gogh era sincer entuziasmat de mediul sătesc. Oamenii de rând i-au venit de hac însă şi abia peste un an scria despre infernul lumii lor. Nu cunoştea nimic mai îngrozitor şi mai respingător decât comunitatea aceea. Şi nu era o comunitate specială prin ceva, aşa erau toate satele din lume, fusese doar el naiv la început. Sătenii aceia l-au urât pentru că era altfel decât ei, pentru că era artist şi mai ales, mai ales pentru că era liber. Şi ei au triumfat asupra lui şi în istorie. Bârfele lor săteşti au ajuns azi punctul comun de vedere asupra lui Van Gogh. Ei au spus că era nebun, el a rămas nebun în istorie.

Oamenii de rând sunt specia cea mai des întâlnită pe pământ dar şi cea mai conservatoare. Ei sunt publicul, deci ei trebuie glorificaţi în filme şi seriale pentru că tot ei le consumă. Cu toţii ştim filmele americane în care ni se arată micile oraşe cu comunităţi simpatice, cu oameni uniţi care se ajută unii pe alţii. Poate sunt cam  ne-realiste dar motivul pentru care comunităţile acelea sunt atât de unite este asemănarea izbitoare a oamenilor. Au aceleaşi credinţe, aceleaşi principii, aceeaşi religie, aceleaşi valori. Dacă apare un străin în mijlocul lor, îl sfâşâie de viu (v. Dogville) – şi în asta se vede cel mai bine solidaritatea: în modul cum atacă simultan tot ce e străin de ei – dar asta nu ni se arată în filmele americane.

Cum să te poziţionezi în societate aşadar? Să faci parte din nobilimea puterii? Dar e monstruos pentru oricine să deţină putere, în final nu poţi ieşi din asta ne-murdărit. Să faci parte din clasa oamenilor de rând ca să deţii şi tu o formă pervertită de putere prin dispreţ şi prejudecată? E şi mai jalnic aşa. Să faci parte dintre paria atunci? Nici asta nu e o soluţie. Oricât ai fi de dispreţuit, lucrul acesta în sine nu te face superior celor care te dispreţuiesc. Rămâne doar drumul afară din societate, izolarea totală, fără întoarcere. Neclasificarea socială. Refuzul de a face parte din ceva, orice.