Cel mai şocant lucru când ieşi din România este calmul oamenilor. Te trezeşti într-un oraş străin şi ieşi pe stradă, vezi localnici, turişti japonezi încolonaţi după ghizi, poate că străzile sunt pline, poate sunt pustii, dar peste tot este aceast calm. Oamenii umblă pe lângă tine şi nu te urăsc, nu te dispreţuiesc pentru că exişti şi împărţiţi acelaşi trotuar, nu vor să te depăşească, nu consideră că arăţi ciudat, nu te studiază din cap până în picioare, nu te comentează, nu râd de tine, nici măcar nu fluieră. Pare incredibil dar ei pot să convieţuiască cu tine şi chestia asta nu îi umple de venin. Abia după ce ieşi din România sesizezi perdeaua asta de isterie care acoperă totul sufocant, transparentă şi omniprezentă. Abia după ce ai plecat înţelegi ce înseamnă normalitatea.
De ce nu avem creatori mari în România? De ce unii se afirmă abia după ce au plecat de aici? Eliade, Ionescu, Cioran, Brâncuşi, Mircea Ciobanu şi alţii au devenit uriaşi odată ce au ieşit de aici. Erau şi înainte uriaşi dar erau îngenuncheaţi şi nu se vedeau în marea de pigmei. A fi artist creator în România e ca şi cum ai încerca să scrii poeme închis într-o cameră cu nişte maimuţici dansatoare. Înainte să scrii trebuie să te concentrezi ca să ignori zgomotul de fond. 90% din energia creatoare a unui artist român se consumă pe izolare şi ignorare a acestui mediu isteric atât de toxic. Ce rămâne e pus în creaţie dar mereu e prea puţin. Şi lumea care îi felicită pe artiştii de la noi nu îi felicită pentru ce au creat, ci pentru rezistenţa lor fenomenală la stress şi uzură, pentru puterea lor de a ignora ţara asta şi a se preface, măcar o secundă, că trăiesc într-o lume normală.