Nimeni nu e contemporan cu timpul în care trăieşte.

În anii ce au urmat celui de al doilea război mondial evreii au tot aşteptat nişte scuze oficiale de la statul german. Au aşteptat, au aşteptat, şi ele tot nu veneau. Părea incredibil: holochaustul, nazismul, crima în masă – nimeni nu voia să îşi asume vina; nimeni nu voia să recunoască cum că aşa ceva s-a întâmplat. Scuzele au venit doar prin anii 80, după aproape 40 de ani, când generaţia politică de atunci a avut puterea să se distanţeze şi în acelaşi timp să asume ce se întâmplase. Dar germanii din anii 40 pur şi simplu nu se puteau scuza pentru că nu erau contemporani cu ce se întâmplase. Pentru ei chestiile alea fuseseră departe, zvonuri, posibile exagerări, ei nu aflaseră, pe ei nu îi întrebase nimeni – şi atunci ce să îşi asume? Peste 40 de ani copii lor au dat un verdict: trebuiau să afle şi să îşi asume.

La fel şi la noi, cu comunismul. Sunt o mulţime de oameni (de obicei peste au 50 de ani) care neagă crimele comunismului. Ce închisori politice? Ce abuzuri? Ei personal nu au fost în închisori deci pentru ei ele nu există aşa cum nu existau lagărele pentru nemţi. Dacă a fost închis cineva în comunism înseamnă că o merita, era un tâlhar şi acum se dă “politic” – aşa gândesc oamenii ăştia. Şi dincolo de tendinţa asta generalizată de a da vina pe victimă pentru orice i se întâmplă (probabil cea mai respingătoare trăsătură umană) motivul lor de a gândi aşa este că nu erau la curent cu ce se întâmpla pe vremea lor.

Cu toţii trăim cu cel puţin 50 de ani în urmă din punct de vedere al adevărului. Abia de la 50 de ani în trecut ne putem pronunţa obiectiv, rece şi raţional. Putem evalua sine ira et studio. Timpurile în care trăim nu ne aparţin pentru că habar nu avem ce se întâmplă în ele şi nici nu ştim cum să reacţionăm la evenimentele curente. În prezent în lume există încă închisori care folosesc tortura, există dictaturi militare, există oameni incredibil de oprimaţi şi de nenorociţi. Şi noi acum avem mijloacele să aflăm despre asta dar totul e atât de departe, atât de difuz.. ca şi cum nu ni se întâmplă nouă, ca şi cum totul e un vis, un film. Şi peste 40 de ani vor veni istoricii şi vor spune despre noi:”de ce nu au reacţionat la ororile din Coreea de nord? Cum au putut să nu ştie? Aveau internet, televiziune, ziare…” Şi nimeni nu va şti ce să le răspundă.