O istorioară povesită de prof. Daniel Kahnemann: în timpul primului război mondial, iarna, o patrulă de soldaţi francezi a plecat în expediţie prin munţi şi nu s-a mai întors 3 zile. Toţi îi credeau morţi. Când au venit înapoi, comandantul i-a întrebat: – Ce s-a întâmplat cu voi?
- Păi, ne-am rătăcit.
- Şi cum aţi reuşit să vă întoarceţi?
- Am avut o hartă.
- Bine, dar asta e o hartă a munţilor Pirinei! Noi suntem în Alpi.
- Nu contează, dar am avut o hartă.

Iată, în puţine cuvinte, de ce ştiinţa sau filosofia nu vor găsi niciodată adevărul. Ştiinţele noastre, filosofia – ne raportăm la ele ca la nişte hărţi ce duc spre adevăr dar nu ăsta e scopul lor principal, ci liniştirea. Astronomia lui Copernic a fost destul de buna sute de ani nu pentru că spunea vreun adevăr, ci pentru că oferea o explicaţie, oricare ar fi fost ea. O hartă greşită, totuşi o hartă.

Oamenii practică ştiinţa pentru că vor consolare. Certitudinea ştiinţifică e o consolare, adevărul nu e. Cât timp oamenii vor face ştiinţă sau filosofie cu scopul de a se linişti din coşmarul lumii obiective, nimic adevărat nu va ieşi din asta. Poate peste câteva sute de ani, când vom încredinţa cercetarea roboţeilor înzestraţi cu reţele neuronale complexe bazate pe algoritmi fractali (sau orice alţi algoritmi care nu ne permit nouă să prevedem rezultatul), abia atunci vom avea cercetare adevărată şi vom fi mai aproape de adevăr.

Şi iată de ce psihologia nu va fi niciodată o ştiinţă deplină, pentru că se ocupă aproape exclusiv de consolare. Toate teoriile ei nu sunt nimic altceva decât o liniştire repetată a speciei umane.