Există responsabilitate moarală la distanţă? Suntem noi vinovaţi pentru răul ce li se întâmplă unor străini pe care nu îi vom vedea niciodată?

Iată o dilemă etică: să zicem că am putea face fericiţi toţi oamenii din jurul nostru, că toţi ar primi ce ar vrea ei, ar fi sănătoşi etc dar toate cu un preţ: un chinez absolut necunoscut nouă ar trebui să moară sau să sufere cumplit undeva departe, în China lui, ca preţ pentru toată fericirea noastră. Ce facem, acceptăm sau refuzăm oferta? Problema aceasta i-a pus-o Dostoievski lui Alioşa Karamazov iar Alioşa, nefiind un utilitarist fără suflet, a spus “nu”. Nu trebuie să sufere nevinovaţii pentru alţi oameni, indiferent câtă fericire cumpărăm cu puţină suferinţă. Acesta este cel mai plauzibil răspuns pentru mulţi oameni la nivel intuitiv. De aici decurge răspunsul 1: da, există responsabilitate morală la distanţă.

A doua dilemă: avem oamenii din Africa. Milioane de oameni care mor de foame şi de căldură acolo pe când noi risipim literalmente tone de alimente şi le aruncăm la gunoi. Dacă le-am trimite lor echivalentul în bani a ceea ce aruncăm noi, am salva sute de mii de vieţi, dacă am face economii şi ne-am refuza anumite chestii de lux poate i-am salva pe toţi. Dar nu o facem pentru că nu ne simţim responsabili. Nu noi am cauzat situaţia în care se află ei, nu noi i-am aruncat acolo. Mai bine ne cumpărăm un mp3-player nou (deşi mai avem două de care ne-am plictisim deja) în loc să donăm banii respectivi unor muritori de foame. De ce facem asta? Pentru că 2: nu există responsabilitate morală la distanţă.

Se poate compara dreptul la lux şi confort cu nevoia de viaţă? Etic vorbind, nu, desigur. Imigranţii ilegali africani sunt trimişi înapoi acasă cu forţa în numele acestui confort european care trebuie apărat cu orice preţ. Pentru ei Europa înseamnă viaţa, pentru noi e un loc plăcut căruia nu vrem să îi stricăm gazoanele cu flori pentru că ne simţim bine aici.

Nu, nu le putem compara, doar că fără acest confort Europa nu ar mai funcţiona. Oamenii supra-produc pentru că îşi doresc lucruri inutile; dacă le-am lua dreptul de a se bucura de inutilităţi ei nu ar mai lucra deloc, nici măcar pentru cele necesare. Singurul motiv pentru care nu aplicăm un principiu etic în cazul de faţă este un motiv practic. Un principiu de lucru învinge un principiu etic. Acceptăm etica, o admirăm chiar, până nu contravine intereselor noastre practice: da, atunci există lucruri mai importante. Şi atunci cum am putut spune că etica era bună la ceva? Cum de o mai spunem încă, de ce nu ne dispensăm de ea? Poate pentru că etica este şi ea un obiect de lux…