Don Quijote este printre puţinele personaje literare care au reuşit să îşi învingă autorul şi să îşi ia viaţa în propriile mâini. Poate este chiar unicul.

Cervantes nu îl iubea pe Don Quijote; Cervantes a vrut sa scrie un roman comic şi să râdă puţin de acest cavaler trist; Cervantes a şarjat fără milă deşi nu în mod grosolan, nu îi lipsea ironia elegantă. Dar Don Quijote nu s-a supus autorului, Quijote a ajuns un model şi un erou pentru cei care nu aveau eroi altfel.

Oamenii normali nu suportă operele cu final deschis fie ele cărţi, piese sau filme – aşadar când încearcă să umple prin propriile forţe lipsa de indicii de la final, întotdeauna ies nişte finaluri clişeistice şi banale. Oamenii completează cu ce ştiu ei mai bine, cu ce au văzut ei mai des.

O operă de artă are două funcţii diferite în funcţie de auditoriu:
* funcţia cathartică, de ieşire din sine – o funcţie neliniştitoare care îl face pe spectator să se chestioneze pe sine,
* şi funcţia nivelatoare – de reconfirmare a lumii, de liniştire a spectatorului că totul este aşa cum ştia şi el că e, lumea nu are surprize.
Este interesant de remarcat că cele două funcţii pot fi îndeplinite de aceeaşi operă de artă, depinde de public şi de ce vrea el să vadă. Ideea principală era că publicul va alege mereu ceea ce îl linişteşte intectual şi va căuta o explicaţie conformistă pentru orice ciudăţenie.

În cazul lui Don Quijote s-a întâmplat exact invers. Nu era o carte deschisă, Cervantes ne oferea toate explicaţiile pe faţă, ce era acest Quijote decât un nebun îmbolnăvit de prea mult citit? Dar nu, publicul nu a fost mulţumit cu explicaţia asta, publicul a vrut ca Don Quijote să fie mai mult. Existau toate indiciile pentru o interpretare liniştitoare dar publicul le-a ignorat. Cititorii au vrut să vadă în el un erou al neprihănirii într-o lume decăzută şi murdară. Un astfel de personaj nu mai existase până atunci dar se pare că nevoia de el era atât de puternică încât oamenii au luat personaj ridicol şi l-au învestit pe el cu acest rol pentru că nu aveau pe nimeni altcineva la dispoziţie. Şi atunci Quijote a evadat din mâna lui Cervantes şi nimic din ce ne-ar putea spune autorul despre el nu ne va mai convinge că el e altfel.

Don Quijote de Cervantes este insuportabil de citit pentru că nu există respectul pe care noi credem că Don Quijote îl merită; Cervantes îşi bate joc de Quijote pentru că el, autorul, nu ştie despre cine vorbeşte. Noi, cititorii, o ştim mai bine. Noi îl cunoaştem pe Quijote şi îl înţelegem. Tocmai pentru că Cervantes nu se ridică la înălţimea personajului a fost nevoie de o rescriere a lui; a făcut-o Unamuno.

Eroul moral, iată ce este Don Quijote, şi de el era imperioasă nevoie – un om care să fie erou fără arme, prin superioritatea lui morală, prin puritate şi caracter. Era nevoie de un astfel de erou în literatură şi Quijote era cel mai apropiat, de aceea i-a fost confiscat lui Cervantes. Rămâne însă un mister cum de s-a putut ajunge la acest consens în privinţa lui Quijote ştiind că masele (fie ele chiar şi de cititori) ajung la consens numai în ceea ce priveşte ideile banale. Dar Quijote nu reprezintă o idee banală, el este exact anti-conformismul personalizat. Şi toţi cititorii au simţit că el trebuie să fie aşa, că nu se poate altfel. Este ca şi cum toţi oamenii mediocri au ales un personaj original şi i-au dat drumul în lume spunându-i “fii tu original pentru noi, fii tu ceea ce noi nu am avut curajul să fim deşi ştiam că aşa ar fi trebuit să fim şi noi într-o lume perfectă. Trăieşte tu pentru noi.”