Cunoaşterea comună este acel tezaur de înţelepciuni adunate de un popor de-a lungul timpului. Cunoaşterea comună ne este băgată în cap sistematic de când suntem mici prin poveşti, proverbe şi poveţe plus sfaturi de comportament. Ce ne învaţă ea?

1. Din orice poveste aflăm că întotdeauna Făt-frumos se recrutează dintre oamenii cei mai umili şi mai oropsiţi: el e fratele cel mic necăjit şi ignorat, el e „prostul-satului”; prinţesa care îl aşteaptă este mereu exilată la coteţe sau la bucătărie (vezi Călin-nebunul pentru referinţe culte). Concluzie: excelenţa înfloreşte mereu în adversitate şi umilinţă.
2. Din teologie ştim că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu (în sensul că nimeni nu este exclus apriori pe criterii rasiale sau sexiste) şi că orice om poate intra în Împărăţie, numai să vrea. Concluzie: toţi oamenii au potenţialul pentru excelenţă şi desăvârşire.
3. Acelaşi lucru îl cred şi statele luminate, de aici Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care acceptă diferenţele umane în numele potenţialităţii fabuloase ascunse în fiecare.
4. La cunoaşterea comună contribuie şi intelectualii cum pot: şi ei propovăduiesc luminoasele idealuri ale non-discriminării şi ale egalităţii de şanse dar, mai ales, toţi propovăduiesc dreptul la respect. Dacă eşti om trebuie să fii respectat, cu asta e de acord oricine – doar pe motiv că eşti om.
5. Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea,/ Bãtrânul Demiurgos se opinteste-n van.”

Ce urmează de aici e luminos de simplu: dacă orice om are un potenţial de excelenţă el trebuie respectat pentru că poate într-o zi va şi alege să îl urmeze; dacă nu a ales încă, nu-i nimic, noi aşteptăm, avem răbdare, poate se răzgândeşte la 70 de ani. Mai e timp.

Problema nu este cu maxima această conform căreia orice om poate fi minunat, ci cu adevărul factual că majoritatea oamenilor nu aleg să fie aşa. Pentru a deveni o fiinţă umană mai bună trebuie să te cizelezi mereu, un efort continuu de îmbunătăţire şi control, o viaţă aspră şi mai trebuie sa ai un ideal către care să tinzi. Majoritatea oamenilor trăiesc o existenţă larvară în care gândurile lor nu iau niciodată forma autoreflexivă; ei nu simt nevoia să se perfecţioneze pentru că sunt deja perfecţi şi minunaţi. Ce ne facem cu ei? Îi mai respectăm? Cunoaşterea comună ar zice că da,normal. Să nu discriminăm! Dar….dacă ei au ales să trăiască în stadiul larvar, oare nu merită măcar alegerea lor dispreţuită? Nu neapărat ei, ca persoane, ci doar alegerea lor. Pe de altă parte nu putem şti dacă alegerea aceasta a fost conştientă. Poate nici nu şi-au pus problema vreodată. Nu vorbim aici de nişte regi şic ce au decis să trăiască printre cerşetori, ci de oameni născuţi în familii de larve cărora nimeni nu le-a spus vreodată că au şi ei o conştiinţă, că pot face alegeri. Câtă autoreflexivitate poţi să dobândeşti dacă toată viaţa ai spart seminţe cu băieţii în faţa blocului?

Nu au avut şansa să devină oameni, s-au aruncat la gunoi fără să o ştie şi sunt, probabil, irecuperabili. Respectul faţă de ei nu poate fi decât un ideal al intelectualului frământat de grija lor – în realitate nu te poţi opri să nu simţi o scârbă copleşitoare.

În liceu, când se vorbeşte de Eminescu, toţi profesorii conştinciioşi de română aduc pe masă subiectul filistinismului contemporan. Eminescu a fost un neînţeles! Contemporanii lui nu l-au apreciat pt că erau prea obtuzi. Ehe, să fi trăit el în vremea noastră, ce de osanale, ar fi văzut el apreciere atunci!
Dar ce nu înţeleg elevii de liceu este că drama lui Eminescu nu era că oamenii nu îi apreciau poeziile; drama lui era că trăia într-un univers de larve bipede, printre oameni lipsiţi de autoreflexivitate şi conştiinţă. Aşa se simte orice om conştient cât de cât de sine printre semenii lui, în orice epocă ar trăi. Nu trebuie să fii un geniu, trebuie doar să vrei să fii mai bun decât eşti şi deodată lumea devine ostilă. Lumea lui „lasă că merge şi aşa”, lumea lui „noi ştim mai bine şi stai la locul tău”, lumea lui „ai citit toate cărţile astea?”, lumea lui „cărţile te tâmpesc”, lumea lui „da când te angajezi şi tu undeva?” – această lume îl sufoca pe Eminescu şi ea există şi acum aşa cum a existat şi înainte să se nască el, această lume persistă în spaţiu şi timp atâta timp cât oamenii nu vor voi să fie ceva mai mult decât sunt acum.