A simplifica excesiv. Ce înseamnă a fi introvertit sau extravertit? În conştiinţa populară: a fi un tip singuratic sau unul vorbăreţ. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Jung, cel care a creat toată teoria cu introversie şi extraversie, definea diferenţa asta în termeni de energie psihică: un extravertit îşi ia energie din interacţiunea cu ceilalţi – la finalul unei conversaţii va avea bateriile pline, se va simţi foarte înviorat şi capabil de fapte mari; un introvertit se va simţi istovit ca după o zi de spart piatră la canal şi nu va voi decât să stea singurel undeva să se refacă după efort. Ceea ce pe unii îi sleieşte pe alţii îi energizează. Reacţia introvertitului de a fugi de lume nu este una de fobie socială, nu denotă dispreţ – e doar o reacţie de autoapărare, ca un cantonament mic de refacere la băile cu ape minerale pentru un fotbalist mai debil.

Poate că “energie psihică” sună confuz… Termenii folosiţi de neurologi sunt legati de activitatea creierului: “Levels of brain activity may be high in introverts, so they don’t want to raise it further by attending wild parties. Extraverts may have lower brain activity, and like to raise it by seeking excitement.”

O altă chestiune clişeizată este opinia comună că a fi introvertit sau extravertit e o chestie de atitudine şi că te poţi schimba – numai să vrei! „De ce nu eşti şi tu mai altfel? Uite, de ce nu ieşi cu prietenii în oraş?” Doar că nu e o alegere, e ceva genetic. Introversia se manifestă chiar de la naştere şi poate fi determinată cu analize chimice. Atât de simplu e. Iar toţi oamenii care trag de introvertiţi în toate părţile şi le reproşează ce urşi nesuferiţi sunt îşi pierd timpul degeaba.

Lumea vede introversia ca pe un fel de boală – o condiţie ciudată din care omul trebuie scos neapărat. Societatea occidentală e îndreptată spre valorizarea extraversiei: statistic extravertiţii sunt mai numeroşi aşa că ei fac regulile în lume. Şi ei ne învaţă că:

* e esenţial să ai abilităţi de comunicare (chiar dacă tu nu faci decât să împachetezi cutii într-o fabrică);

* e esenţial să ai spirit de echipă – dacă nu ai aşa ceva nu se poate lucra cu tine;

* e esenţial să ai o viaţă socială sănătoasă (unde „sănătos” = o mare cantitate de cuvinte schimbate săptămânal cu diverse persoane, nu contează neapărat conţinutul de idei);

* last, but not least, e esenţial să exprimi ceea ce simţi şi să le spui oamenilor părerile tale din toate domeniile posibile (inclusiv senzoriale : dacă vezi un pom e frumos să le spui celor din jur că ai văzut un pom).

Probabil că există societăţi umane unde introversia e valorizată mai mult (amer-indienii, călugării asiatici….) dar asta nu trebuie să însemne că e ceva relativ. Nu e nimic valoric în a spune că cineva e extravertit sau introvertit – oamenii sunt pur şi simplu aşa şi nu e nici bine nici rău. E un fapt fizic. Problema este când unii oameni sunt făcuţi să se simtă ruşinaţi pentru că s-au născut astfel, când ceilalţi le vorbesc despre personalitatea lor ca despre un handicap. Nimeni nu ţipă la un om pentru că s-a năcut cu picioarele paralizate dar mulţi strâmbă din nas când văd un om singuratic. „Ne dispreţuieşte! Ce arogant! Se crede geniu?” Introvertitul are o nevoie fizică de un timp în singurătate pentru a-şi pune gândurile în ordine. Poate că introvertiţii ar trebui să poarte cu ei beculeţe cum au încărcătoarele de acumulatori şi când vezi beculeţul roşu aprins să ştii că „charging, do not disturb”. Ar fi mai simplu.