Există o problemă în viaţa publică actuală (dezbatere e puţin spus, pentru că nimeni nu dezbate nimic, toţi doar afirmă şi acuză): problema colaborării preoţilor cu securitatea.
Problema ar fi în primul rând pretenţia preoţilor de a fi desupra legii. “Noi nu trebuie să fim judecaţi”, spun ei, “noi nu răspundem în faţa acestei lumi, avem un Stăpân mai înalt”.
Afirmaţia lor se înscrie perfect în logica religiosului şi e perfect coerentă dacă o gândim aşa. După Kierkegaard de pildă, avem categoria eticului total diferită de cea a religiosului. Cel care se supune voinţei divine şi trăieşte religios poate face fapte condamnabile etic. Exemplul paradigmatic ar fi Avraam, cel care era pe punctul să îşi sacrifice fiul pentru că aşa i-a cerut Domnul. ceea ce a făcut el din credinţă orpilează şi umple de consternare pe omul etic. Acum concluzia nu ar fi că tot ce se face în numele religiei este deasupra eticii; nu, omul etic are tot dreptul să îl judece pe cel religios şi chiar să îl arunce la închisoare, dar impresia lăsată e ceva de genul “omul etic nu s-a putut ridica la nivelul celui religios, el nu l-a înţeles. Avem de a face cu ignoranţă aici.” Punctul de vedere etic rămâne însă şi e valabil. se presupune doar că cel religios e mai îndreptăţit, fiind singurul complet.

Cam asta spun şi preoţii noştri: “voi nu ne puteţi judeca, voi nu înţelegeţi, noi suntem nişte sfinţi”. E conceptibil ca cineva să colaboreze cu Securitatea din prea multă sfinţenie: ca un mod de a submina din interior, sau din dorinţa de a lua asupra sa o încercare zdrobitoare etc. Problema ar fi că preoţii se identifică cu categoria religiosului şi asta e cel puţin ciudat.

În sens kierkegaardian (şi Kierkegaard e omul care a înţeles cel mai bine ce înseamnă să fii religios – dacă cineva a înţeles asta vreodată) omul religios e ascuns, total insignifiant şi banal. Adevărata religiozitate e înăuntru şi nu se poate dovedi prin fapte sau ritualuri exterioare. cuvântul cheie e aici ascunderea. Dar preoţii au convingerea că ei trăiesc în mod religios doar pt că au primit o diplomă de la seminarul teologic şi au fost numiţi în cadrul unei ceremonii solemne. preoţia e o funcţie, cam la fel cu cea militară, iar harul se presupune că vine automat cu ea, la pachet. Dar pentru cine înţelege categoria religiosului este clar că nici un semn exterior nu adaugă nimic unei stări eminamente interioare.

Pe principiul “dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine” şi preoţii se plâng de atacarea Bisericii prin atacarea lor. Dar atâta timp cât Biserica conţine oameni lipsiţi total de religiozitate, oameni care nu înţeleg fenomenul dar vor să profite din plin de el, nu e nici o tragedie. Identificarea acestor oameni cu Biserica e frauduloasă tot aşa cum identificarea insituţiei Bisericii cu categoria religiosului e şi mai frauduloasă.

Kierkegaard spunea că e foarte rău că există biserici şi ritualuri pentru că ele îndepărtează oamenii de Dumnezeu. Ideea era că oamenii se relaxează total şi nu îşi pun nici un fel de probleme de conştiinţă pentru că lor li se pare îndeajuns că merg la biserică şi suportă câteva ore de plictiseală. Dar dacă nu ar avea acest expedient convenabil (şi dacă nu ar presupune ei că asta le salvează automat sufletul) ei ar fi mult mai neliniştiţi şi ar începe poate să gândească şi singuri ce înseamnă a fi religios. Poate ar încerca să ducă singuri o existenţă creştină.

În măsura în care Biserica e o astfel de instituţie naţională de calmare a conştiinţelor, a pune sub acuzare câţiva preoţi nu o va ameninţa cu absolut nimic: dacă oamenii vor să aibă conştiinţa adormită şi calmă, atunci ei vor face orice să o păstreze aşa. Îşi vor acoperi urechile, vor igora suveran toate ştirile, etc. Nimeni nu pune în pericol nici o biserică pentru că rezistenţa oamenilor la a gândi independent e uriaşă; inerţia ei nu poate fi clintita de câteva dosare.