Îl sărbătorim pe Eminescu ca și cum ar fi o sărbătoare legală, obligatorie.  La 15 ianuarie ne punem șorțulețele și gătim mâncăruri de sezon pentru el. De anul nou se face salata beuf și lumea o mănâncă cu noduri pentru că nu există ceva mai scârbos decât salata beuf – dar dacă trebuie? E anul nou, cum să nu mănânci? De crăciun se înghit sarmale și porci – tot din obligație. De Paști stomacurile sensibile se sinucid cu miel și ouă fierte pentru că așa trebuie, așa e frumos, cum să nu mănânci toate astea? Jignești pe Dumnezeu care de aia a și murit, ca să fie obligatorie pasca.

Eminescu nu va fi o sărbătoare națională până nu se va mânca în cinstea lui. Mai avem doar acest mic pas de făcut, doar atât, și gata, va fi înmormântat pe veci în memoria colectivă. Peste 200 de ani românii nu vor mai ști cine e Eminescu, vor fi risipiți prin țări străine emigrați cu toții iar aici va rămâne un teren viran, dar pe 15 ianuarie vor mânca și vor bea în cinstea lui fără să mai țină minte măcar un vers. Dar vor sărbători! Așa se sapă în granitul memoriei, cu festivități și mâncare. Așa se eterenizează un poet.

Fetițe durdulii și pensionari poeți cu chitări, voi care îi recitați până la greață cu cabotinism toate poeziile cuminți, l-ați mai fi băgat în seamă dacă nu era român? Dacă scria exact aceleași lucruri dar în germană? L-ați mai fi sufocat cu exprimările voastre de avânt patriotic? Sau nu, voi nu citiți literatură străină, doar ce e românesc există pe pământ… și tot ce e străin dăunează…

Gospodine, treceți la șorțulețe! Să gătiți ceva de sezon, specific eminescian, ca să ne amintim de el cu evlavie și pioșenie. Inventați pentru el o mâncare grea și cât mai scârboasă apoi dați lege să se pape asta de ziua lui în fiecare an. Să îl înghițim pe Eminescu! Cu noduri în gât ajutați și de niște păhărele de țuică dar se poate, sigur că da. Să nu ne descurajăm. Orice poate fi sărbătorit cu sarmale și mămăligă, chiar și geniul pustiu al unui om mort nebun. Lacrimile lui au un gust amar? Nu-i nimic, de aia ne trebuie și un tort aniversar!

Discriminarea apare în viețile noastre când majoritatea locală are o anumită idee fixă despre normalitate. Așa e normal și nu altfel, orice altceva este deviant. Uneori oamenii se trezesc din vraja asta a încolonării și își dau seama că singurul motiv pentru care credeau că ceva este corect sau normal era doar presiunea socială. Dar trezirea asta e întâmplătoare, este posibil să nu se întâmple niciodată.

Una din ideile de normalitate din care încă nimeni nu s-a trezit nici acum este cea a abilității sociale. Se spune că este normal să ai people skills iar dacă nu le ai este clar că ești un arogant nebun cu un cuțit ascuns la spate. Ce e mai ciudat este că aproape jumătate din populația planetei suferă din cauza acestei discriminări – introvertiții. Dar nimeni nu s-a ridicat să protesteze formal până acum.

Ce înseamnă să ai abilități sociale? Să interacționezi cu ușurință cu oamenii, chiar și cu străinii, să poți purta conversații plăcute despre nimicuri, să zâmbești cu prietenie unor oameni pe care îi vei uita în secunda următoare, să manifești o gamă de comportamente considerate necesare în societate. Dar interacțiunea asta socială la un nivel superficial nu doar că consumă energie, ci este și inumană în fond. De ce ai zâmbi unor străini dacă nu îți place sincer de ei? De ce să le dai iluzia că ei contează pentru tine? Doar ca să îi folosești pentru nu știu ce scop ca pe urmă să îi arunci ca pe niște șosete?  Este moral să pară că îți pasă când de fapt tu nu simți nimic?

Un introvertit este epuizat de energie atunci când interacționează cu oamenii mai ales dacă aceștia sunt străini. Pentru el tot acest dans social cere un efort prea mare ca să merite. Mai mult, un introvertit nu știe să simuleze simpatia: dacă îi place de un om, i-o arată abia după ce îl cunoaște, dacă nu, de ce să facă efortul unui surâs pentru cineva care poate nu îl merită? Introvertiții nu sunt oameni singuri, ci doar au mai puțin prieteni pentru că și-i aleg cu grijă și după o selecție riguroasă. Iar dacă nimeni din anturajul introvertitului nu merită să îi fie prieten, asta e, el preferă să rămână singur decât să își scadă standardele pentru a avea cu cine bârfi la o cafea.  Nu asta este prietenia reală.

Cum sunt discriminați introvertiții în lumea actuală? În mod subtil și tacit. Nu există legi care să oblige oamenii la interacțiuni sociale inutile, dar regulile jocului social sunt scrise de câștigători, adică de extravertiți. Și ei cer spirit de echipă și abilități de comunicare în orice slujbă, chiar una care presupune munca solitară a unui măturător. Iar ce înțeleg ei prin spirit de echipă este cam neclar dar cumva ei vor să comunici cu colegii de echipă orice detaliu mărunt și insignifiant al muncii tale deși asta îți încetinește mult propria muncă. Dacă nu ieși cu colegii de muncă la o țigare, la o cafea, clar ești un ciudat și ei te resping cu repulsie și poate omit să îți spună lucruri esențiale doar pentru că le ești antipatic.

Printr-un proces de darwinism social, introvertitul este selectat și aruncat afară din comunitate dacă nu știe să mimeze cameleonic emoția de circumstanță. Ce i se cere în fond unui introvertit? Să se prostitueze emoțional, să mimeze emoții care nu sunt acolo, să nu fie el însuși pentru că persoana lui este antipatică și dezagreabilă tuturor. De mic introvertitul este învățat că el nu este OK, ca și cum are o boală rușinoasă care trebuie ascunsă cu orice preț.

Psihologic vorbind introversia nu este anormalitate. Anormal este un om care nu are nici un fel de contacte umane pentru că nevoia sa fiziologică de emoții și interacțiune umană nu va fi satisfăcută de nimeni și el va ajunge la halucinații compensatorii, poate chiar la schizofrenie. Dar că un om este singuratic și își alege cu grijă prietenii nu este ceva anormal. Și nici măcar nu este o dovadă de aroganță. Este ca și cum introvertiții ar veni din altă cultură, cu alte obiceiuri, cu alte ritualuri iar cultura majoritară de aici îi privește ca pe niște sălbatici.

Cine cunoaște de aproape oameni introvertiți știe că aceștia pot fi foarte expansivi și vorbăreți când se află între prieteni, că nu le este străină afectivitatea și exprimarea ei – cu o condiție: ca ceilalți să o și merite. Introvertitul nu dăruiește lumii simpatia sa fără ca aceasta să dovedească cum că o merită – dar desigur că lumii puțin îi pasă de asta, nu va face nici cel mai mic efort să câștige admirația introvertitului, ba chiar îl va ostraciza pentru că nu se dăruiește necondiționat din prima clipă. Exclus social din cauza pretențiilor sale prea exigente, epuizat psihic atunci când decide să se prefacă a fi ca toți ceilalți, soarta introvertitului este mult mai grea decât s-ar cuveni și asta numai pentru că exisă anumite așteptări artificiale pe care societatea i le impune. Ce va face acum introvertitul? Va ieși din dulap ca să își recunoască identitatea sau va pieri ca specie învins de selecția naturală?

Azi suntem atât de convinși de maleficitatea comunismului încât nici nu ne îndoim că în viitor el nu se va mai repeta în țara noastră. S-a suferit prea mult.  Iar cei născuți după `89 care habar n-au despre suferința aceasta uriașă sunt puși la punct repede și fără drept de apel: ce știu ei? Dar peste 30 de ani ei vor fi singurii care contează, atunci când decizia politică va fi în mâinile lor și nici un bătrân să îi sâsâie cand vor să zică și ei ceva despre comunism.

Va mai fi comunism atunci?

Comunismul, atunci când nu este adus cadou de o armată invadatoare, se naște din lupta de clasă, din conflictul între bogați și săraci. Iar existența acestui conflict în ziua de mâine depinde de ce facem noi chiar acum.

Există azi conflict de clasă? Nu prea. Avem oameni obscen de bogați și oameni înfiorător de săraci dar între ei nu există invidia otrăvită care să hrănească conflictul de clasă. Pentru  că bogații noștri sunt niște tipi în majoritatea lor vulgari, proști și fuduli, inocenți aproape în prostia lor. Da, conduc ca niște cizme, da, mituiesc judecătorii, da, se zbat să apară în tabloide, dar altfel nu pot fi invidiați în nici un fel. Nimeni nu invidiază prostia și josnicia oricâți bani ar avea ea. Pentru noii îmbogățiți încă mai contează că au bani, și-i scot demonstrativ din buzunare, îi arată, sunt înduioșători în bucuria asta  de a fi bogat. Deci nesiguri pe bogăția lor dacă trebuie să o arate, nesiguri că o merită, nesiguri că nu va pleca imediat așa cum a venit.

Oamenii săraci de azi au cel puțin mândria că nu sunt stupizi și asta e destul ca să nu îi urască pe nenoriciții cu bani. Doar că este un proces care s-a mai repetat în istoria noastră. Pe la 1900 exista o generație de noi îmbogățiți formată din vechili și comersanți, oameni inculți treziți peste noapte cu mulți bani și cu putere în mână. Nobilimea de pe vremea aceea îi privea cu milă și un ușor dezgust (deși tocmai din furtul nobilimii făcuseră ei averi) – Tănase Scatiul e prototipul lor ideal. Ei bine, peste 2-3 generații, copiii acestor vechili erau ființe rafinate și boeme, intelectuali și artiști. Pentru că banul are proprietatea asta îngrozitoare că te transformă într-un om de gust (citat aproximativ din Dostoievski).

Cum va arăta România peste 50-80 de ani? Fii vechililor de azi vor fi fost educați  în licee și școli particulare unde vor fi învățat mai mult decât materia obligatorie tot mai puțină și subțire, vor ști să cânte la pian, să picteze, vor avea gusturi și cultură, vor avea simț estetic. Iar fii intelectualilor de azi vor fi fost educați în școlile publice după o programă alcătuită în bătaie de joc fără științe sau umanioare, doar matematică, română, informatică  și religie (că doar astea contează la final, nu?) – ei vor fi barbarii de mâine. Nu  pentru că ar fi proști sau leneși, ci pentru că sărăcia lor nu le va permite accesul la singura educație care mai merită acest nume.  Și atunci când ești barbar și sărac normal că  îl urăști pe nobilul educat și cult tocmai pentru că ți-e superior și asta nu i-o mai poți ierta.  Conflictul de clasă se va deschide iar ca o rană veche necicatrizată.

Tipii ăia care iau decizii azi prin ministere, politrucii, văd în educație  o chestie strict instrumentală, necesară doar anumitor scopuri precise. De exemplu să  poți scrie cât de cât două fraze, să te semnezi (că nu e frumos să te semnezi punând degetul), să bați la calculator, să aduni în excel niște coloane și gata. Pentru asta e educația, nu? Să te ajute să nu mori de foame în marile orașe. Dar asta e educație bună doar pentru hamalii din port. Educația asta nu te salvează de exploatare, nu te învață curajul, gândirea liberă, independența morală. Deci vei fi sclav pe viață oricui va întinde mâna să te ia.

Și pe când oamenii vor coborî tot mai jos în umanitatea lor, decăzând  în prostie și alcool, nobilimea viitoare va sta prin cafenele și va recita poezii în fum de țigare, va vorbi în latină sau greacă veche despre chestii perfect inutile și esoterice dar superbe, insuportabil de frumoși și de blazați,  iar muncitorii se vor uita cu ură la ei prin ferestre de departe.  Și un alt Marx se va ridica atunci să acuze prăpastia de netrecut între clasele sociale, adica dintre brute si gentlemeni.

The truth is the truth even if no one believes it and a lie is a lie even if everyone believes it.

- David Stevens

Când ne revoltăm pentru alegerile unui om cu comportament de turmă (că votează cu x în loc de y, că stă la cârciumă în loc să citească o carte, etc..) noi de fapt ne revoltăm că a fost influențat de anumiți factori nocivi. Bunul idealist în descendența lui Rousseau gândește că dacă omul pierdut azi ar fi fost influențat ieri de factorii pozitivi, atunci el era azi un om de valoare, muncitor și educat. Dar bunul idealist și pedagog nu vede problema reală: că omul acela a fost influențat și este influențabil, că tot ceea ce face el, fie bun fie rău, este întâmplător – un simplu efect al circumstanțelor.

Când ne revoltăm pe prejudecățile unui om noi ne revoltăm în fapt că nu i-am trecut prejudecățile noastre, mult mai bune și mai sănătoase, că altcineva ne-a luat-o înainte și a arat acel creier. Ne e ciudă că am fost întrecuți, asta e tot. Un musulman care își vede soția ca pe un obiect și o snopește în bătaie nu este cu nimic mai rău decât un occidental care crede cu tărie în feminism pentru că a urmat un curs de gen la facultate. Amândoi au fost influențați de cultura lor, amândoi fac fapte morale sau imorale absolut întâmplător pentru că așa au fost învățați și bătuți la cap.

Chestia asta pare că le dă apă la moară postmoderniștilor: ei spun că nu există acte morale sau imorale, ci doar diferite perspective culturale. Dar nu e chiar așa. Un criminal rămâne un criminal chiar dacă în cultura lui omuciderea este acceptabilă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mereu este dacă un om a aderat la anumite valori pentru că s-a gândit la ele în abstracție de orice cultură sau doar a urmat mulțimea ca un orb?
Pentru că orice act făcut fără gândire proprie este lipsit de valoare morală indiferent de la ce cultură se revendică. Credinciosul ortodox care dă coate în jur ca să ajungă la moaștele sfinte este la fel de imoral ca teroristul taliban care pune bombe în numele lui Allah. Amândoi nu știu ce fac, amândoi urmează mulțimea oarbă. Culturile în sine nu pot fi clasificate din punct de vedere moral dar oamenii da. Nu ești moral pentru că te-ai născut într-o anumită țară, religie și cultură. Ești moral dacă ești liber când gândești.

Desigur, utilitarist vorbind, este mai benefic pentru o societate să fie liberă și educată decât să trăiască în dictatură și ignoranță. Dar la un nivel uman și absolut, nu contează dacă cetățenii unei țări sunt niște sclavi educați sau niște sclavi mitocani. Iar dacă oamenii fac fapte dezgustătoare în numele culturii tale asta nu înseamnă că ea e de vină (cel puțin nu din cauza asta neapărat), ci doar că ei nu sunt demni de ea.

Raskolnikov intuise de mult că societatea se împarte în sclavi și oameni liberi dar nu știa unde să se uite după libertate. S-a uitat la puterea politică și de aici greșeala lui – crima. Dar un om cu putere politică nu este liber: politicianul care fură bani nu este mai liber decât cetățenii furați de el tocmai pentru că nu se poate opri din furt, pentru că nu poate refuza ispita.

Raskolnikov era cu adevărat un om liber dar nu o știa. Era liber când făcea gesturi nobile, când salva oamenii din flăcări sau de la înec pentru că nu putea altfel, i s-ar fi făcut greață de sine însuși dacă ar fi întors capul în altă parte când cineva striga după ajutor. El vedea însă în asta o altă manifestare a sclaviei, adică vezi bine și el era sclavul moralei comune dacă nu se putea împiedica să o asculte. Dar tocmai că el avea alte motive să fie un erou moral, el nu avea vanitatea oamenilor de rând care fac fapte mărețe doar când au public și pentru aplauze, el sărea în foc pentru că nu putea altfel, pentru că umanitatea din el era prea copleșitoare. El ajuta oameni și când nu avea spectatori, oamenii comuni nu ar fi făcut-o. Morala lor nu era a lor cu adevărat, ei doar o mimau pe când el o simțea. Ei erau sclavii și el era omul liber dar a înțeles asta prea târziu.

Cel mai idealist filosof a fost Kant când și-a contruit etica în întregime pe rațiune, el presupunea că oamenii pot și trebuie să gândească singuri, e atât de simplu, atât de firesc…. Etica lui Kant era pentru oamenii liberi. Dar cum construiești o etică pentru sclavi? Au nevoie sclavii de o etică? Sau doar de pedagogi aspri cu nuiele?

E ciudat dar nici un om imoral nu își dă seama propriu zis ca este astfel. Vede lipsa de morală în ceilalți, se indignează de ea, dar nu sesizează aceleași chestii în el însuși. Și cei mai indignați de faptele celorlalți sunt tocmai cei vinovați – un om superior moral încearcă mereu să găsească justificări raționale pentru cei la ale căror fapte dezgustătoare a asistat. Pentru că un om moral nu își poate imagina că ceilalți nu sunt ca el, e greu să îți imaginezi cum e să fii josnic dacă nu ai fost niciodată astfel tu însuți (e drept, oamenii morali au și ei indignări nemiloase, dar numai față de japițele absolute care nu merită nici o iertare, dar în general ei se indignează mult mai puțin).

Un om moral alege mereu cea mai favorizantă explicație pentru josniciile celorlalți, el presupune mereu o eroare neintenționată, o scăpare, un accident, pe când oamenii josnici sunt exagerat de suspicioși și se grăbesc cu acuzele fără motive ba chiar găsesc ceva de suspectat și în faptele bune.

De aceea România, deși scufundată până la gât în noroi moral, colcăie de indignare. Indignare morală față de imoralitatea celorlalți, mereu ceilalți sunt de vină pentru halul în care a ajuns țara, ei iau și dau șpăgi, ei promoveză nepotisme, ei aruncă gunoaiele pe jos, ei ascultă tare manele, ei vorbesc tare la mobil. Dar dacă îl întrebi pe un astfel de indignat de ce este tocmai el un om moral, nu o să găsească nici o altă explicație decât că își ajută familia și prietenii, că ar face orice pentru ei. Dar asta nu este morală, asta este pur și simplu solidaritate de clan și poate fi explicată biologic. Și oamenii și animalele au grijă de familiile lor – puțini, foarte puțini sunt acei oameni destul de denaturați sau destul de curajoși încât să își părăsească familiile.

Tocmai sentimentul ăsta familial exagerat e o sursă a nenorocirilor sociale – mafia italiană se mândrește cu relațiile de fidelitate familala, oamenii ajunși în funcții de putere își promovează în primul rând incompetenții din familie, criminalii ucid pentru familie și prieteni, nu pentru principii.

Iar ideea în sine că doar familia ta contează, restul nu sunt oameni, nu sunt ființe egale – e o idee inumană, monstruoasă. Favorizându-ți doar apropiații și familia, tu anulezi restul lumii, le dai cu piciorul și le spui că sunt doar niște obiecte. Când Kant a încercat să formuleze  mai pe înțelesul lumii un principiu etic, a spus că niciodată un om nu trebuie tratat doar ca un mijloc, ci și în același timp ca scop în sine. A trata oamenii ca și cum ar fi persoane – ce poate fi mai firesc decât asta? Și totuși e atât de rar înțeles…

Lumea fină strâmbă din nas când aude de manele, vai ce vulgare sunt, ce muzică proastă, dar ignoră tocmai esențialul: versurile manelelor vin dintr-o lume primitivă în care oamenii sunt fie prieteni fie dușmani, în care familia este cel mai important lucru etc. Un european al secolului 21 ar trebui să fie destul de evoluat moral încât să fi depășit mentalitatea asta de clan-familie și să fi înțeles că toți oamenii de pe pământ sunt importanți, toți sunt persoane și trebuie respectați. Cum poate să gândească cineva că are dușmani? Adică există oameni care complotează constant și intenționat împotriva sa? Cât de mic sufletește trebuie să fii ca să întreții asemenea idei? Sau cât de paranoic?

Imnul UE este oda bucuriei, un cântec cu versuri superbe despre solidaritatea umană universală, un imn de o generozitate romantică, scris de un idealist ca Schiller, doar că la noi oamenii ascultă manele, adică odele închistării, ale închiderii în familie și casă, ale suspectării celorlalți. Lumea manelelor este opusul simetric al lumii europene, în ea se închide toată imoralitatea fundamentală a românilor, imoralitate pe care românii o urăsc în spuse dar la care aderă cu fiecare gest cotidian.

“Sufletul-cazemata este o utopie de liceean. Ideea puterii este sa lasi orice sa intre si sa fii victorios. Nu sa tii usile inchise cu eforturi disperate iar deodata sa vina un val peste tine, sa deschida usile instantaneu si sa te ineci ca prostul intre patru pereti.”

de aici

Boris Kustodiev – Maslenitsa (Martisorul)

Acum 150 de ani, pe când era Eminescu copil, limba română era un haos. Nimeni nu ştia cum se zice corect un anumit cuvânt, nu existau forme standard, daca voiai să argumentezi pentru o anumită forumlare aduceai filologi dar şi partea adversă avea filologii ei. Nimeni nu ştia dacă era mai corect să bagi câte un -”ciune” la orice cuvânt cum zicea Aron Pumnul, sau să latinizezi tot ce prinzi ca Heliade Rădulescu, să foloseşti cuvinte germane sau să respingi orice neologism – dar toţi ştiau că e o chestiune de alegere personală şi fiecare vorbea cum îl tăia capul. Limba română vorbită era un dezastru până a venit Eminescu şi a ales cu urechea lui de poet cele mai fireşti cuvinte.

Azi filologi şi oameni de cultură se cutremură deopotrivă când aud cum se vorbeşte limba română, cum se scrie la nivelul maselor. E o oroare mutilarea ei semianalfabetă, e îngrozitor, şcoala românească a decăzut, nu se mai face carte etc. Pe vremuri ce limbă curată se vorbea…. nostalgizează ei visători. Adevărul e că limba română nu a fost niciodată curată când era vorbită de oamenii simpli, niciodată nu s-a vorbit corect  – doar că abia acum avem mărturii concrete despre cum vorbeşte lumea obişnuită. Până nu demult glasul poporului nu răzbătea în literatură, deci nu se păstra pentru posteritate iar oamenii care regretă azi limba vorbită ieri de fapt regretă limba scriitorilor – aşadar a unor elite.

Totuşi semne despre limba vorbită în trecut se pot găsi dacă le căutăm cu răbdare. La 1890 Caragiale prindea în chihlimbarul unei piese de teatru câteva agramatisme contemporane. Noi azi citim “O scrisoare pierdută” cu impresia că toate acele cuvinte stricate din piesă au fost puse de Caragiale special acolo pentru a ne amuza. Şi dacătotuşi oamenii  vorbeau aşa? Ghiţă Pristanda vorbeşte de  bampir, duşamele şi de renumeraţie – dar ce ştie el, e un incult? Sau poate era doar un om obişnuit de la 1890… În scena dezbaterii din actul 3 toata lumea strigă în cor că vor să se treacă la plebicist după ce Farfuridi rostise cuvântul. Dacă era doar agramatismul lui Farfuridi, de ce îl rostesc toţi în cor?
Apoi pe la anii 1930 avem schiţele şi piesele lui Tudor Muşatescu în care el se amuza să adune ca în insectar o mie de cuvinte pocite şi de fraze întortocheate aşa cum erau vorbite de mahalagii şi mica funcţionărime. Şi pe el îl tratează posteritatea ca şi cum singur a inventat acele cuvinte dar asta e imposibil: ar mai fi fost el comic pentru contemporanii săi dacă ceea ce ironiza el nu exista efectiv în realitate?

Nu poate fi vina şcolii că astăzi oamenii vorbesc atât de pocit pentru că mulţi oameni şcoliţi înainte de revoluţie fac aceleaşi gafe şi prostii ca liceenii de azi. Prim miniştri şi  politicieni, jurnalişti trecuţi de 40 de ani fac confuzii senine între care şi pe care, nu fac acordul între subiect şi predicat etc. Ce se întâmplă cu ei? Nu au făcut şcoala în vremurile de glorie când se pare că se învăţa carte serios? Nu e vina şcolii că se vorbeşte azi aşa cum se vorbeşte, niciodată nu s-a vorbit mai pur sau mai corect – s-au schimbat greşelile de vorbire doar.

Şi totuşi poate s-a schimbat ceva, în altă parte: limba scriitorilor. Frazele lor au devenit mai scurte şi mai simple faţă de cele ale scriitorilor din trecut, propoziţiile subordonate sunt subiective sau predicative, mai mult ca perfectul a dispărut, rareori găseşti câte o descriere alambicată care să te uimească prin complexitatea gândului.  Se vorbeşte simplu despre lucruri simple – în majoritatea cazurilor. Este ca şi cum scriitorii nu îşi mai pot ţine respiraţia destul de lung încât să coboare până în adâncul stărilor şi cuvintelor.

Într-un articol scris demult, în 1993, Jance S. Shaw argumenta o teorie despre raţionalitatea publică şi care, în rezumat, spunea ceva de genul: este iraţional să votezi dacă principalii candidaţi nu se află aproape la egalitate pentru că votul tău nu va conta în nici un fel, se va pierde undeva în marea de voturi. De aici urma o concluzie destul de întristătoare: este iraţional să investeşti timp şi energie pentru a te informa când alegi un canditat. Un vot informat pierdut în marea de voturi ignorante este mai trist decât un simplu vot dat în necunoştinţă de cauză. Şi de ce ai încerca să te informezi cu privire la candidaţi dacă ştii bine că votul tau nu contează? Prin urmare, dacă majoritatea oamenilor sunt raţionali, ei vor vota neinformat sau nu vor vota deloc.

Toamna aceasta iar avem alegeri. Şi cu excepţia partizanilor vehemenţi şi a membrilor de partid obedienţi, lumea neutră îşi pune iar vechea problemă: să se ducă sau nu la vot? Pe de o parte li se spune că votul lor chiar contează, ca ei sunt importanţi etc – dar asta nu e adevărat pentru că votul lor chiar nu contează. Fiecare individ nu contează în sine mai ales dacă alege să voteze ceva straniu şi cu minime şanse de reuşită. Doar dacă oamenii care nu votează de obicei s-ar uni brusc şi ar vota simultan (chiar şi candidaţi diferiţi) ar putea să schimbe balanţa înclinată acum greu de membrii de partid care votează mereu. Pe de altă parte li se aduc argumente emoţionale de genul: dacă nu votezi nu o sa te poţi plânge mai târziu, pentru dreptul tău de vot au murit oameni etc. Dar la asta s-a ajuns? Să votăm ca să ne plângem? Este puţin iraţional dacă te gândeşti că tu ai votat pe cineva, a ieşit altcineva şi tu te duci să te plîngi celui pe care nu l-ai votat. Sau avem dreptul să ne plângem doar celor pe care i-am votat?

Apoi mai este corul celor care plâng că nu au cu cine vota. Grupul ăsta e cel mai interesant de studiat. Oamenii ăştia sunt mereu cei scârbiţi care nu mai vor să se preteze la jocul cu măşti al alegerilor în care tu votezi un om de care ţi-e sincer scârbă (pentru că ai ales “răul cel mai mic”) şi apoi el te dezamăgeşte după program prestabilit şi tu îţi dai cu pumnii în cap. Ei bine, oamenii aceştia sunt cei mai raţionali şi iraţionali totodată. Sunt raţionali pentru că sunt neinformaţi când spun că nu au cu cine să voteze. Nici nu se ostenesc să se uite la candidaţii mai mici. Se uită la marii corupţi (care întâmplător sunt şi cei mai avantajaţi să fie aleşi) scuipă de scârbă şi nu vor să îi voteze. Dar sunt şi iraţionali pentru că nu concep, pur şi simplu nu concep să îşi dea votul cuiva care nu are nici o şansă.  Plângerea lor eternă ar trebui completată astfel: “nu am cu cine vota care să şi iasă preşedinte”. Sau, mai bine spus, “nu vreau să votez pe cineva care ca pierde”. Sau: “eu personal nu suport să pierd”. În contextul ăsta, plângerile lor că nu au cu cine vota sunt apă de ploaie.

Întâmplător sau nu, la ultimele 3 alegeri a fost mereu cel puţin un candidat eligibil (adică ne-corupt, raţional şi cu un discurs civilizat, venit din afara politicii): în 2000 a fost Mugur Isărescu, în 2004 a fost Ovidiu Tudorică (de la URR) şi anul ăsta este Remus Cernea.  Totuşi asta nu i-a împiedicat pe oameni să deplângă în cor că “nu au cu cine vota” şi să se ducă în masă la munte ca să îşi consoleze amarul exact în ziua votului.

“Isărescu? Tudorică? Cernea? Dar ăştia nu sunt votabili!” se aud nişte voci din spate. Oare pentru că nu au şanse? Nu, nu e asta (deşi desigur, nici un om cu orgoliu nu mizează pe o carte ce va pierde – şi lumea are din plin orgoliu aici). Dar ce e? “Păi au tot felul de defecte! Ăla e prea tânăr! Ăla e ateu şi are plete! Ăla a lucrat în bănci, cum de a rezistat atât acolo? Clar e vândut cuiva din umbră!” şi tot aşa se pot găsi o mie de defecte care, reduse la esenţă, spun doar asta: “omul acela nu seamănă cu imaginea pe care o aveam eu despre preşedinte. omul acela nu seamănă cu mine. Nu pot să votez aşa ceva” (ideea aceasta a fost inspirată de un post interesant şi foarte lucid scris aici).

Oamenii votează pe criterii fanteziste şi personale, sub imbolduri emoţional- narcisiste şi de aceea trăim tragedia asta incredibilă la fiecare alegeri. Nimeni nu votează pentru programe sau idei, ci pur şi simplu personalitatea candidatului. De aceea cei trei favoriţi de anul acesta se comportă fix ca în curtea şcolii, presaţi să răspundă unei insulte cu altă insultă, imediat, acid, fără a-şi pune măcar întrebarea dacă îi coboară cu ceva reacţia asta şcolărească. Ei ştiu bine că votanţii lor sunt exact genul de oameni care nu trec insultele cu vederea, care pot să se şi bată ca să dovedească ceva, nu se ştie ce.  E un concept incredibil de primitiv acela că trebuie să îl baţi pe cel care te-a injurat în loc să te întrebi pur şi simplu dacă e sănătos mental sau doar vrea să te provoace. Oamenii aceştia care candidează acum (“principalii”, “favoriţii”) sunt pur şi simplu nişte sclavi ai opiniei publice pentru că nu îşi permit să aibă o reacţie umană sau raţională.

Şi atunci e de înţeles de ce e un defect mai grav să fii tânăr, ateu sau pletos decât influenţabil, fără personalitate şi chiar corupt. Pentru că în primul caz eşti tu însuţi aşa cum eşti tu, în al doilea eşti aşa cum vor să te vadă ceilalţi. Cât timp oamenii nu votează programe ci persoane, ei nu vor avea alegeri şi dezbateri centrate pe programe.  Cât timp oamenii nu votează decât pe cei care le seamănă atunci alegerile vor fi mereu catastrofale. Cum arată românul mediu aşa va arăta şi preşedintele său.  Este mereu vina alegătorilor fie că votează fie că nu. Soluţia nu este să fim noi mai buni, mai raţionali, mai puţin presaţi de opiniile altora – pentru că ar fi idealist să le cerem asta oamenilor. Soluţia e să fim mai puţin invidioşi şi mai mult umili, să avem curajul să votăm pe cineva şocant diferit de noi, pe cineva mai bun decât noi. Şi să avem curajul să nu îl urâm pentru asta.