Până în secolul XX nu exista o problemă în a defini ce este valoros estetic. Valorile erau decise de o comunitate de oameni de gust ( critici cel mai adesea) și ele erau canonul. Apoi au apărut artiști care au spart canonul, au creat opere tulburătoare altfel și criticii au început să se îndoiască de capacitatea lor de a detecta negreșit orice valoare. Apoi a apărut postmodernismul care le-a spus criticilor să se pensioneze. În postmodernism nu există valori oficiale, orice este valoros dacă  o anumită comunitate recunoaște valoarea ca atare. Și dacă nu mai avem un cerc de critici inițiați, atunci cine ne mai poate spune ce este bun cu adevărat? Cercurile mai mici de critici cu opinii divergente? dar ce autoritate au ei? Și atunci s-a înlocuit criteriul calitativ cu cel cantitativ. Un artist este mare dacă are un public numeros.

De aceea azi ne zbatem în dilema asta a rating-ului care ne omoară. Publicul vrea manele. Publicul nu suportă Debussy. Publicul stabilește valorile. Și dacă îi zici publicului că e analfabet, el o să strige cine ești tu? Tu vii dintr-o comunitate care încearcă să impună anumite canoane convenabile pentru o mică parte a populației. Norocul lui Debussy este că nu s-a născut azi pentru că nimeni nu l-ar fi ascultat. Măcar știm că a fost un artist mare pentru că așa ne-au transmis cu limbă de moarte niște critici pe care azi i-am fi aruncat la gunoi. Dar pentru că sunt morți îi respectăm.

Pentru ca publicul să nu mai poată stabili valoarea, trebuie să îi luăm din mână arma deciziei. Să ignorăm ce vrea el. Să îi luăm o formă de libertate pentru că da, manelele sunt o formă de libertate, să nu îl mai lăsăm să își exprime ignoranța. Cenzura este singurul mod de a opri valorile care nu ne convin azi. Dar putem face pasul acesta? Dacă am da la televiziune și în presă numai emisiuni și articole aprobate de un cerc restrâns de critici și filologi s-ar crea o revoltă în masă prin public. Cine sunt ăia să ne impună nouă ce să vedem?

Alternativa e asta: ori acceptăm autoritatea ălora fără să crâcnim și o să avem  mass media ok, ori nu acceptăm nici o expertiză estetică și vom continua cu lături pe post de informație. Sau, varianta anarhistă, recomandabilă din toate punctele de vedere, să nu mai acordăm nici o atenție mass media. Să îi lăsăm să moară lent în tăcere. De ce avem nevoie de aprobarea cuiva ca să ne placă Debussy în fond? Sau Linkin Park? De ce trebuie să vină un critic muzical sau o mare de fani  ca să ne simțim ușurați că am ales bine? Nu există bine în artă. Alegi ce îți place și pereat mundus.  Numai așa nu vei mai atenta la libertatea celorlalți care este totuși prețioasă chiar dacă ei și-o risipesc ascultând manele.

Un titlu pretențios pentru un fapt evident și simplu: ne raportăm la oameni altfel decât la obiecte, fundamental altfel. Niciodată un om nu ignoră alt om dacă există o apropiere spațială sau măcar o percepție în câmpul vizual. Din clipa în care vedem un străin, devenim neliniștiți. Pentru că nu știm cine e, cum e, ce gândește despre noi. Neliniștea asta inițială este reacția primordială la celălalt. Vrem să știm cine e și vrem să știm repede ca să ne putem comporta în anumite feluri standardizate. Nu avem neliniștea asta față de obiecte, pe ele le ignorăm foarte ușor pentru că își duc categoriile cu ele. Anxietatea asta specific umană o mai trezesc poate doar operele de artă: când nu știm dacă ne place un tablou sau nu, dacă ar trebui să ne placă, dacă nu cumva suntem snobi sau idioți aprobându-l. Dar în fond și asta este o anxietate orientată spre oameni. Un om rămas singur pe pământ nu ar mai avea genul ăsta de neliniști.

Celălalt, străinul fundamental ne neliniștește cât timp nu se face cunoscut. Și trezește o mie de întrebări: este mai bun decât noi sau mai prost? Știe ceva sau este ignorant? Are prejudecăți? Și dacă da, suntem pe aceeași parte a baricadei? Ar trebui să îl disprețuim sau să îl admirăm? Toate se reduc în fond la o singură întrebare: ne este sau nu superior acest străin?

Ne comportăm ca și cum suntem într-o competiție continuă cu ceilalți. Nimeni nu este judecător aici decât noi înșine și noi trișăm foarte des. Asumăm că știm mai mult despre celălalt decât am putea ști, asumăm că brățara de la mâna unui bărbat e semn de mitocănie și nesiguranță, asumăm că omul e frustrat sau are complexe din cîteva semne imperceptibile care pot însemna orice. Judecăm neîncetat, cu îndârjire, trișăm mereu cu speranța că, la final, noi voi ieși câștigători din competiția asta cu toată lumea. Trișăm când ne grăbim să interpretăm semnele, când ne grăbim să categorizăm un om fără să îi dăm cu adevărat o șansă. ca nu cumva să aflăm că i-am putea fi inferiori.

Fiecare om care te privește, te judecă în acea secundă. Unii își încheie judecata într-o clipită: gata, te-au judecat după haine, după un gest. Aceștia sunt oamenii cei mai morți dar și cei mai speriați. Alții te lasă un timp, te observă, și cu asta își prelungesc lor înșile neliniștea -dar au forța necesară să o facă. Aceștia sunt oamenii cei mai corecți. Dar și ei te categorizează în cele din urmă, și ei se relaxează brusc când cred că gata, acum știu la ce să se aștepte de la tine. Și apoi sunt cei care judecă un om o viață și își schimbă impresiile despre el neîncetat fără să facă din judecata asta prilej pentru răsplată sau pedeapsă.

Pentru că cel mai greu e să judeci și să taci. Să te comporți apoi normal cu celălalt, ca și cum nu tocmai l-ai judecat și condamnat în mintea ta. Cel mai frumos gest este să nu judeci, să nu te simți amenințat de nimeni pentru că totuși viața nu e o competiție. Sau cel puțin să prelungești procesul cât poți de mult, încă câteva secunde, minute,ore, ani.

Ce scop are statul? De ce există această instituție? Dacă întrebi un om de pe stradă, cel mai probabil răspuns o să fie: ca să manevreze banii publici. Pentru că oamenii sunt egoiști și nu înțeleg rațiunea cheltuirii în comun pentru ceva ce va fi folosit de toți la fel (cum ar fi drumurile sau instalațiile electrice – fiecare vrea să beneficieze de ele dar nimeni nu vrea să le plătească), cu alte cuvinte existența statului se datorează incapacității oamenilor de a se coordona singuri.

Doar că asta este fals: oamenii se pot coordona foarte bine și singuri dar asta cere mult timp investit, dezbateri, discuții cu fiecare – dar se poate în principiu. Comunitățile izolate din munți trăiesc foarte bine și fără stat, se descurcă prin acord colectiv și înțelegere – pentru că statul e prea departe de ei ca să îi controleze.

Dar nu de asta există statul, nu pentru un scop atât de mic și practic, ci pentru ceva mai nobil. Cel mai bine a spus-o un om foarte deștept în secolul 19, John Stuart Mill: statul există pentru a proteja minoritățile de abuzul majorităților. Adică un scop etic și de drept. Este singurul lucru pe care o comunitate nu îl poate face și un stat da, este lucrul pe care anarhiștii îl pierd din vedere când atacă statul.

În distincția comunitate – stat aceasta este cea mai importantă diferență: drepturile minorităților. Comunitatea este o asociere benevolă de oameni (de cele mai multe ori benevolă, pentru că în cazul satului izolat de munte nu alegi să te naști în acea comunitate, ești obligat pur și simplu dar când crești mare ai opțiunea să ieși de acolo), oameni care au ceva în comun (anumite credințe și valori) și apariția ei este întâmplătoare.

Comunitatea este ceva cultural, nu are legi sau instituții, dar are un acord puternic al membrilor săi. Locatarii unui bloc pot forma o comunitate dacă o vor, pot să se adune pentru picnicuri sau îngrijitul grădinii din fața blocului, sau pot rămâne niște străini perfecți. Nu există nici o obligativitate în formarea unei comunități. Dar tocmai pentru că aceste comunități se formează spontan și prin acord, nu li se poate introduce un set de legi din afară, nu li se poate cere să își modifice regulile oricât de nedrepte ar fi ele. De pildă nu le putem cere organizatorilor unui picnic să îl ia cu ei și pe vecinul cel morocănos de la 7 care nu îi salută niciodată: e comunitatea lor, primesc pe cine vor ei în ea și, deși e urât că ei exclud pe cineva din ea, o comunitate formată prin aderența la anumite valori tocmai asta face: exclude pe cei care nu împărtășesc acele valori.

Coeziunea unei comunități este dată și de faptul că exclude orice este străin de valorile sale, că lasă pe cineva în afară. Nu există minorități într-o comunitate pentru că ele sunt fie date afară, fie sunt amuțite. Căldura umană și solidaritatea dintr-o comunitate se plătesc cu prețul uniformizării de opinie.

Statul dimpotrivă, este o instituție cu legi egale pentru oricine, indiferent de valorile sau credințele sale. Statul nu își permite să ofere cetățenilor acea căldură umană a solidarității, el este acolo pentru altceva: pentru ca toți cei respinși de comunitățile particulare să aibă totuși niște drepturi garantate. Dacă ar exista doar comunități și nici un stat (visul anarhist) atunci mulți oameni s-ar sinucide sau ar fi omorâți doar pentru că sunt altfel.  Societate ar fi ca o școală imensă unde elevul ochelarist este bătut de toți elevii cool dar totul s-ar petrece la o scară mai mare.

Acum ajungem la catedrala mântuirii neamului. Care este o întreprindere ortodoxă construită cu bani publici. Ce e în neregulă cu asta? Păi totul dacă stăm să ne gândim. Argumentele ortodocșilor sunt de genul: noi suntem majoritari, noi contribuim la buget cel mai mult, deci avem dreptul la o catedrală a noastră. Noi suntem aici de 2000 de ani, cui nu-i convine să plece. Adică, dacă ne uităm atent la ipotezele lor, ei pornesc de la faptul că sunt o comunitate și cui nu îi convine să plece. Doar că ei raționează comunitar în cadrul statului care nu este o comunitate. Aici e problema principală.

Ortodocșii argumentează comunitar în aproape orice. De pildă și în cazul interzicerii căsătoriilor între gay, ei aduc același argument: noi avem anumite valori, suntem mulți, de ce să ne stricați modul nostru de a trăi aducând între noi gay și alte chestii oripilante? Voi ne stricați viața noastră. Cam așa ceva spun ei. Dar toată lupta este în cadrul statului, deci instituțională, nimeni nu zice că ortodocșii în comunitatea lor ar trebui să primească la biserică gay și să îi cunune. Dar atunci când ies în lume și sunt doar cetățeni ai statului, să nu arunce cu pietre în membrii altor comunități și să nu se bage.

O altă funcție a statului este să împiedice conflictul între comunitățile cu valori diferite sau opuse. Și cum face asta? Nu vorbește deloc de comunități în primul rând, ci doar de indivizi, nu le recunoaște statutul comunitar tocmai pentru ca să nu existe presiuni asupra legii în numele comunităților.

Nu contează că ortodocșii sunt o majoritate sau nu, puteau să fie și o minoritate, catedrala aceea era nedreaptă fie că era catolică sau protestantă, fie că era moschee musulmană sau sinagogă evreiască – doar pentru că era făcută din bani publici. Desigur că statul va face mereu cheltuieli care nu vor fi în interesul tuturor cetățenilor săi, desigur că unii vor beneficia mai mult de ajutor de la stat decât alții deși impozitele se strâng egal – dar această discriminare nu este intenționată, ci doar din lipsa unei griji de a formula legile cât mai echitabil posibil, uneori dintr-o neatenție.

Dar când o comunitate folosește statul ca să își satisfacă un interes (pe care ar putea la urma urmei să îl realizeze și strict cu forțele comunității prin chete benevole) ea calcă în picioare celelalte comunități precum și cetățenii statului respectiv, și, mai grav, deturnează însuși scopul fundamental al statului. Din protector împotriva abuzurilor comunitare, statul devine instrument de abuz în numele unei comunități particulare. Când un stat face asta înseamnă că a renunțat la atribuțiile sale și a devenit nelegitim. Împotriva acestui stat ne putem ridica cu toții pentru că nu mai reprezintă pe nimeni. Acest stat ne invită deschis la anarhism.

Îl sărbătorim pe Eminescu ca și cum ar fi o sărbătoare legală, obligatorie.  La 15 ianuarie ne punem șorțulețele și gătim mâncăruri de sezon pentru el. De anul nou se face salata beuf și lumea o mănâncă cu noduri pentru că nu există ceva mai scârbos decât salata beuf – dar dacă trebuie? E anul nou, cum să nu mănânci? De crăciun se înghit sarmale și porci – tot din obligație. De Paști stomacurile sensibile se sinucid cu miel și ouă fierte pentru că așa trebuie, așa e frumos, cum să nu mănânci toate astea? Jignești pe Dumnezeu care de aia a și murit, ca să fie obligatorie pasca.

Eminescu nu va fi o sărbătoare națională până nu se va mânca în cinstea lui. Mai avem doar acest mic pas de făcut, doar atât, și gata, va fi înmormântat pe veci în memoria colectivă. Peste 200 de ani românii nu vor mai ști cine e Eminescu, vor fi risipiți prin țări străine emigrați cu toții iar aici va rămâne un teren viran, dar pe 15 ianuarie vor mânca și vor bea în cinstea lui fără să mai țină minte măcar un vers. Dar vor sărbători! Așa se sapă în granitul memoriei, cu festivități și mâncare. Așa se eterenizează un poet.

Fetițe durdulii și pensionari poeți cu chitări, voi care îi recitați până la greață cu cabotinism toate poeziile cuminți, l-ați mai fi băgat în seamă dacă nu era român? Dacă scria exact aceleași lucruri dar în germană? L-ați mai fi sufocat cu exprimările voastre de avânt patriotic? Sau nu, voi nu citiți literatură străină, doar ce e românesc există pe pământ… și tot ce e străin dăunează…

Gospodine, treceți la șorțulețe! Să gătiți ceva de sezon, specific eminescian, ca să ne amintim de el cu evlavie și pioșenie. Inventați pentru el o mâncare grea și cât mai scârboasă apoi dați lege să se pape asta de ziua lui în fiecare an. Să îl înghițim pe Eminescu! Cu noduri în gât ajutați și de niște păhărele de țuică dar se poate, sigur că da. Să nu ne descurajăm. Orice poate fi sărbătorit cu sarmale și mămăligă, chiar și geniul pustiu al unui om mort nebun. Lacrimile lui au un gust amar? Nu-i nimic, de aia ne trebuie și un tort aniversar!

Discriminarea apare în viețile noastre când majoritatea locală are o anumită idee fixă despre normalitate. Așa e normal și nu altfel, orice altceva este deviant. Uneori oamenii se trezesc din vraja asta a încolonării și își dau seama că singurul motiv pentru care credeau că ceva este corect sau normal era doar presiunea socială. Dar trezirea asta e întâmplătoare, este posibil să nu se întâmple niciodată.

Una din ideile de normalitate din care încă nimeni nu s-a trezit nici acum este cea a abilității sociale. Se spune că este normal să ai people skills iar dacă nu le ai este clar că ești un arogant nebun cu un cuțit ascuns la spate. Ce e mai ciudat este că aproape jumătate din populația planetei suferă din cauza acestei discriminări – introvertiții. Dar nimeni nu s-a ridicat să protesteze formal până acum.

Ce înseamnă să ai abilități sociale? Să interacționezi cu ușurință cu oamenii, chiar și cu străinii, să poți purta conversații plăcute despre nimicuri, să zâmbești cu prietenie unor oameni pe care îi vei uita în secunda următoare, să manifești o gamă de comportamente considerate necesare în societate. Dar interacțiunea asta socială la un nivel superficial nu doar că consumă energie, ci este și inumană în fond. De ce ai zâmbi unor străini dacă nu îți place sincer de ei? De ce să le dai iluzia că ei contează pentru tine? Doar ca să îi folosești pentru nu știu ce scop ca pe urmă să îi arunci ca pe niște șosete?  Este moral să pară că îți pasă când de fapt tu nu simți nimic?

Un introvertit este epuizat de energie atunci când interacționează cu oamenii mai ales dacă aceștia sunt străini. Pentru el tot acest dans social cere un efort prea mare ca să merite. Mai mult, un introvertit nu știe să simuleze simpatia: dacă îi place de un om, i-o arată abia după ce îl cunoaște, dacă nu, de ce să facă efortul unui surâs pentru cineva care poate nu îl merită? Introvertiții nu sunt oameni singuri, ci doar au mai puțin prieteni pentru că și-i aleg cu grijă și după o selecție riguroasă. Iar dacă nimeni din anturajul introvertitului nu merită să îi fie prieten, asta e, el preferă să rămână singur decât să își scadă standardele pentru a avea cu cine bârfi la o cafea.  Nu asta este prietenia reală.

Cum sunt discriminați introvertiții în lumea actuală? În mod subtil și tacit. Nu există legi care să oblige oamenii la interacțiuni sociale inutile, dar regulile jocului social sunt scrise de câștigători, adică de extravertiți. Și ei cer spirit de echipă și abilități de comunicare în orice slujbă, chiar una care presupune munca solitară a unui măturător. Iar ce înțeleg ei prin spirit de echipă este cam neclar dar cumva ei vor să comunici cu colegii de echipă orice detaliu mărunt și insignifiant al muncii tale deși asta îți încetinește mult propria muncă. Dacă nu ieși cu colegii de muncă la o țigare, la o cafea, clar ești un ciudat și ei te resping cu repulsie și poate omit să îți spună lucruri esențiale doar pentru că le ești antipatic.

Printr-un proces de darwinism social, introvertitul este selectat și aruncat afară din comunitate dacă nu știe să mimeze cameleonic emoția de circumstanță. Ce i se cere în fond unui introvertit? Să se prostitueze emoțional, să mimeze emoții care nu sunt acolo, să nu fie el însuși pentru că persoana lui este antipatică și dezagreabilă tuturor. De mic introvertitul este învățat că el nu este OK, ca și cum are o boală rușinoasă care trebuie ascunsă cu orice preț.

Psihologic vorbind introversia nu este anormalitate. Anormal este un om care nu are nici un fel de contacte umane pentru că nevoia sa fiziologică de emoții și interacțiune umană nu va fi satisfăcută de nimeni și el va ajunge la halucinații compensatorii, poate chiar la schizofrenie. Dar că un om este singuratic și își alege cu grijă prietenii nu este ceva anormal. Și nici măcar nu este o dovadă de aroganță. Este ca și cum introvertiții ar veni din altă cultură, cu alte obiceiuri, cu alte ritualuri iar cultura majoritară de aici îi privește ca pe niște sălbatici.

Cine cunoaște de aproape oameni introvertiți știe că aceștia pot fi foarte expansivi și vorbăreți când se află între prieteni, că nu le este străină afectivitatea și exprimarea ei – cu o condiție: ca ceilalți să o și merite. Introvertitul nu dăruiește lumii simpatia sa fără ca aceasta să dovedească cum că o merită – dar desigur că lumii puțin îi pasă de asta, nu va face nici cel mai mic efort să câștige admirația introvertitului, ba chiar îl va ostraciza pentru că nu se dăruiește necondiționat din prima clipă. Exclus social din cauza pretențiilor sale prea exigente, epuizat psihic atunci când decide să se prefacă a fi ca toți ceilalți, soarta introvertitului este mult mai grea decât s-ar cuveni și asta numai pentru că exisă anumite așteptări artificiale pe care societatea i le impune. Ce va face acum introvertitul? Va ieși din dulap ca să își recunoască identitatea sau va pieri ca specie învins de selecția naturală?

Azi suntem atât de convinși de maleficitatea comunismului încât nici nu ne îndoim că în viitor el nu se va mai repeta în țara noastră. S-a suferit prea mult.  Iar cei născuți după `89 care habar n-au despre suferința aceasta uriașă sunt puși la punct repede și fără drept de apel: ce știu ei? Dar peste 30 de ani ei vor fi singurii care contează, atunci când decizia politică va fi în mâinile lor și nici un bătrân să îi sâsâie cand vor să zică și ei ceva despre comunism.

Va mai fi comunism atunci?

Comunismul, atunci când nu este adus cadou de o armată invadatoare, se naște din lupta de clasă, din conflictul între bogați și săraci. Iar existența acestui conflict în ziua de mâine depinde de ce facem noi chiar acum.

Există azi conflict de clasă? Nu prea. Avem oameni obscen de bogați și oameni înfiorător de săraci dar între ei nu există invidia otrăvită care să hrănească conflictul de clasă. Pentru  că bogații noștri sunt niște tipi în majoritatea lor vulgari, proști și fuduli, inocenți aproape în prostia lor. Da, conduc ca niște cizme, da, mituiesc judecătorii, da, se zbat să apară în tabloide, dar altfel nu pot fi invidiați în nici un fel. Nimeni nu invidiază prostia și josnicia oricâți bani ar avea ea. Pentru noii îmbogățiți încă mai contează că au bani, și-i scot demonstrativ din buzunare, îi arată, sunt înduioșători în bucuria asta  de a fi bogat. Deci nesiguri pe bogăția lor dacă trebuie să o arate, nesiguri că o merită, nesiguri că nu va pleca imediat așa cum a venit.

Oamenii săraci de azi au cel puțin mândria că nu sunt stupizi și asta e destul ca să nu îi urască pe nenoriciții cu bani. Doar că este un proces care s-a mai repetat în istoria noastră. Pe la 1900 exista o generație de noi îmbogățiți formată din vechili și comersanți, oameni inculți treziți peste noapte cu mulți bani și cu putere în mână. Nobilimea de pe vremea aceea îi privea cu milă și un ușor dezgust (deși tocmai din furtul nobilimii făcuseră ei averi) – Tănase Scatiul e prototipul lor ideal. Ei bine, peste 2-3 generații, copiii acestor vechili erau ființe rafinate și boeme, intelectuali și artiști. Pentru că banul are proprietatea asta îngrozitoare că te transformă într-un om de gust (citat aproximativ din Dostoievski).

Cum va arăta România peste 50-80 de ani? Fii vechililor de azi vor fi fost educați  în licee și școli particulare unde vor fi învățat mai mult decât materia obligatorie tot mai puțină și subțire, vor ști să cânte la pian, să picteze, vor avea gusturi și cultură, vor avea simț estetic. Iar fii intelectualilor de azi vor fi fost educați în școlile publice după o programă alcătuită în bătaie de joc fără științe sau umanioare, doar matematică, română, informatică  și religie (că doar astea contează la final, nu?) – ei vor fi barbarii de mâine. Nu  pentru că ar fi proști sau leneși, ci pentru că sărăcia lor nu le va permite accesul la singura educație care mai merită acest nume.  Și atunci când ești barbar și sărac normal că  îl urăști pe nobilul educat și cult tocmai pentru că ți-e superior și asta nu i-o mai poți ierta.  Conflictul de clasă se va deschide iar ca o rană veche necicatrizată.

Tipii ăia care iau decizii azi prin ministere, politrucii, văd în educație  o chestie strict instrumentală, necesară doar anumitor scopuri precise. De exemplu să  poți scrie cât de cât două fraze, să te semnezi (că nu e frumos să te semnezi punând degetul), să bați la calculator, să aduni în excel niște coloane și gata. Pentru asta e educația, nu? Să te ajute să nu mori de foame în marile orașe. Dar asta e educație bună doar pentru hamalii din port. Educația asta nu te salvează de exploatare, nu te învață curajul, gândirea liberă, independența morală. Deci vei fi sclav pe viață oricui va întinde mâna să te ia.

Și pe când oamenii vor coborî tot mai jos în umanitatea lor, decăzând  în prostie și alcool, nobilimea viitoare va sta prin cafenele și va recita poezii în fum de țigare, va vorbi în latină sau greacă veche despre chestii perfect inutile și esoterice dar superbe, insuportabil de frumoși și de blazați,  iar muncitorii se vor uita cu ură la ei prin ferestre de departe.  Și un alt Marx se va ridica atunci să acuze prăpastia de netrecut între clasele sociale, adica dintre brute si gentlemeni.

The truth is the truth even if no one believes it and a lie is a lie even if everyone believes it.

- David Stevens

Când ne revoltăm pentru alegerile unui om cu comportament de turmă (că votează cu x în loc de y, că stă la cârciumă în loc să citească o carte, etc..) noi de fapt ne revoltăm că a fost influențat de anumiți factori nocivi. Bunul idealist în descendența lui Rousseau gândește că dacă omul pierdut azi ar fi fost influențat ieri de factorii pozitivi, atunci el era azi un om de valoare, muncitor și educat. Dar bunul idealist și pedagog nu vede problema reală: că omul acela a fost influențat și este influențabil, că tot ceea ce face el, fie bun fie rău, este întâmplător – un simplu efect al circumstanțelor.

Când ne revoltăm pe prejudecățile unui om noi ne revoltăm în fapt că nu i-am trecut prejudecățile noastre, mult mai bune și mai sănătoase, că altcineva ne-a luat-o înainte și a arat acel creier. Ne e ciudă că am fost întrecuți, asta e tot. Un musulman care își vede soția ca pe un obiect și o snopește în bătaie nu este cu nimic mai rău decât un occidental care crede cu tărie în feminism pentru că a urmat un curs de gen la facultate. Amândoi au fost influențați de cultura lor, amândoi fac fapte morale sau imorale absolut întâmplător pentru că așa au fost învățați și bătuți la cap.

Chestia asta pare că le dă apă la moară postmoderniștilor: ei spun că nu există acte morale sau imorale, ci doar diferite perspective culturale. Dar nu e chiar așa. Un criminal rămâne un criminal chiar dacă în cultura lui omuciderea este acceptabilă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mereu este dacă un om a aderat la anumite valori pentru că s-a gândit la ele în abstracție de orice cultură sau doar a urmat mulțimea ca un orb?
Pentru că orice act făcut fără gândire proprie este lipsit de valoare morală indiferent de la ce cultură se revendică. Credinciosul ortodox care dă coate în jur ca să ajungă la moaștele sfinte este la fel de imoral ca teroristul taliban care pune bombe în numele lui Allah. Amândoi nu știu ce fac, amândoi urmează mulțimea oarbă. Culturile în sine nu pot fi clasificate din punct de vedere moral dar oamenii da. Nu ești moral pentru că te-ai născut într-o anumită țară, religie și cultură. Ești moral dacă ești liber când gândești.

Desigur, utilitarist vorbind, este mai benefic pentru o societate să fie liberă și educată decât să trăiască în dictatură și ignoranță. Dar la un nivel uman și absolut, nu contează dacă cetățenii unei țări sunt niște sclavi educați sau niște sclavi mitocani. Iar dacă oamenii fac fapte dezgustătoare în numele culturii tale asta nu înseamnă că ea e de vină (cel puțin nu din cauza asta neapărat), ci doar că ei nu sunt demni de ea.

Raskolnikov intuise de mult că societatea se împarte în sclavi și oameni liberi dar nu știa unde să se uite după libertate. S-a uitat la puterea politică și de aici greșeala lui – crima. Dar un om cu putere politică nu este liber: politicianul care fură bani nu este mai liber decât cetățenii furați de el tocmai pentru că nu se poate opri din furt, pentru că nu poate refuza ispita.

Raskolnikov era cu adevărat un om liber dar nu o știa. Era liber când făcea gesturi nobile, când salva oamenii din flăcări sau de la înec pentru că nu putea altfel, i s-ar fi făcut greață de sine însuși dacă ar fi întors capul în altă parte când cineva striga după ajutor. El vedea însă în asta o altă manifestare a sclaviei, adică vezi bine și el era sclavul moralei comune dacă nu se putea împiedica să o asculte. Dar tocmai că el avea alte motive să fie un erou moral, el nu avea vanitatea oamenilor de rând care fac fapte mărețe doar când au public și pentru aplauze, el sărea în foc pentru că nu putea altfel, pentru că umanitatea din el era prea copleșitoare. El ajuta oameni și când nu avea spectatori, oamenii comuni nu ar fi făcut-o. Morala lor nu era a lor cu adevărat, ei doar o mimau pe când el o simțea. Ei erau sclavii și el era omul liber dar a înțeles asta prea târziu.

Cel mai idealist filosof a fost Kant când și-a contruit etica în întregime pe rațiune, el presupunea că oamenii pot și trebuie să gândească singuri, e atât de simplu, atât de firesc…. Etica lui Kant era pentru oamenii liberi. Dar cum construiești o etică pentru sclavi? Au nevoie sclavii de o etică? Sau doar de pedagogi aspri cu nuiele?

E ciudat dar nici un om imoral nu își dă seama propriu zis ca este astfel. Vede lipsa de morală în ceilalți, se indignează de ea, dar nu sesizează aceleași chestii în el însuși. Și cei mai indignați de faptele celorlalți sunt tocmai cei vinovați – un om superior moral încearcă mereu să găsească justificări raționale pentru cei la ale căror fapte dezgustătoare a asistat. Pentru că un om moral nu își poate imagina că ceilalți nu sunt ca el, e greu să îți imaginezi cum e să fii josnic dacă nu ai fost niciodată astfel tu însuți (e drept, oamenii morali au și ei indignări nemiloase, dar numai față de japițele absolute care nu merită nici o iertare, dar în general ei se indignează mult mai puțin).

Un om moral alege mereu cea mai favorizantă explicație pentru josniciile celorlalți, el presupune mereu o eroare neintenționată, o scăpare, un accident, pe când oamenii josnici sunt exagerat de suspicioși și se grăbesc cu acuzele fără motive ba chiar găsesc ceva de suspectat și în faptele bune.

De aceea România, deși scufundată până la gât în noroi moral, colcăie de indignare. Indignare morală față de imoralitatea celorlalți, mereu ceilalți sunt de vină pentru halul în care a ajuns țara, ei iau și dau șpăgi, ei promoveză nepotisme, ei aruncă gunoaiele pe jos, ei ascultă tare manele, ei vorbesc tare la mobil. Dar dacă îl întrebi pe un astfel de indignat de ce este tocmai el un om moral, nu o să găsească nici o altă explicație decât că își ajută familia și prietenii, că ar face orice pentru ei. Dar asta nu este morală, asta este pur și simplu solidaritate de clan și poate fi explicată biologic. Și oamenii și animalele au grijă de familiile lor – puțini, foarte puțini sunt acei oameni destul de denaturați sau destul de curajoși încât să își părăsească familiile.

Tocmai sentimentul ăsta familial exagerat e o sursă a nenorocirilor sociale – mafia italiană se mândrește cu relațiile de fidelitate familala, oamenii ajunși în funcții de putere își promovează în primul rând incompetenții din familie, criminalii ucid pentru familie și prieteni, nu pentru principii.

Iar ideea în sine că doar familia ta contează, restul nu sunt oameni, nu sunt ființe egale – e o idee inumană, monstruoasă. Favorizându-ți doar apropiații și familia, tu anulezi restul lumii, le dai cu piciorul și le spui că sunt doar niște obiecte. Când Kant a încercat să formuleze  mai pe înțelesul lumii un principiu etic, a spus că niciodată un om nu trebuie tratat doar ca un mijloc, ci și în același timp ca scop în sine. A trata oamenii ca și cum ar fi persoane – ce poate fi mai firesc decât asta? Și totuși e atât de rar înțeles…

Lumea fină strâmbă din nas când aude de manele, vai ce vulgare sunt, ce muzică proastă, dar ignoră tocmai esențialul: versurile manelelor vin dintr-o lume primitivă în care oamenii sunt fie prieteni fie dușmani, în care familia este cel mai important lucru etc. Un european al secolului 21 ar trebui să fie destul de evoluat moral încât să fi depășit mentalitatea asta de clan-familie și să fi înțeles că toți oamenii de pe pământ sunt importanți, toți sunt persoane și trebuie respectați. Cum poate să gândească cineva că are dușmani? Adică există oameni care complotează constant și intenționat împotriva sa? Cât de mic sufletește trebuie să fii ca să întreții asemenea idei? Sau cât de paranoic?

Imnul UE este oda bucuriei, un cântec cu versuri superbe despre solidaritatea umană universală, un imn de o generozitate romantică, scris de un idealist ca Schiller, doar că la noi oamenii ascultă manele, adică odele închistării, ale închiderii în familie și casă, ale suspectării celorlalți. Lumea manelelor este opusul simetric al lumii europene, în ea se închide toată imoralitatea fundamentală a românilor, imoralitate pe care românii o urăsc în spuse dar la care aderă cu fiecare gest cotidian.

“Sufletul-cazemata este o utopie de liceean. Ideea puterii este sa lasi orice sa intre si sa fii victorios. Nu sa tii usile inchise cu eforturi disperate iar deodata sa vina un val peste tine, sa deschida usile instantaneu si sa te ineci ca prostul intre patru pereti.”

de aici