Isi pun poze cu ei de oriunde. Aici eram la mare, aici ma balaceam in apa, aici eram in club cu fetele, uite ce mai radeam. Aici sunt langa turnul din Pisa, uite ce bine imi sta cu turnul asta in spate, aici rad, aici fac cu ochiul, aici nu vreau sa fiu pozat dar uite ce bine arat, aici mi-am pus mana la obraz sa se vada ce mult gandesc, aici sunt melancolica si nici nu observ ca cineva ma pozeaza… etc

Ce gandesc oamenii astia? Cum isi imagineaza ei lumea si pe cei care ii citesc/le privesc pozele? Trebuie ca sunt de un optimism debordant. Ce poate trece prin mintea unuia de acest fel? O reconstructie posibila a unui flux mental ar arata asa:

“Imi sta bine in toate pozele si toti ma admira cand ma vad, ba chiar ma invidiaza. Toti vor sa ma vada si daca nu vor, nu-i nimic, le arat eu, Nu se pot abtine sa nu ma invidieze. Doar arat atat de bine, ma distrez atat de bine…. e drept ca imi fac poze tot timpul incat cineva s-ar putea intreba cand mai am si timp sa traiesc daca tot ma pozez asa, dar astia sunt doar invidiosi. M-am plimbat prin cele mai frumoase locuri, stiu sa ma distrez ca nimeni, si toti trebuie sa vada asta, toti trebuie sa afle ce gandesc eu acum, ce pareri am eu, unde am fost eu in vacanta si cat de bine ma simt in pielea mea. Ma simt atat de bine incat tot universul trebuie sa afle si sa ma invidieze, de fapt, daca ma gandesc mai bine, universul chiar isi doreste sa fie in locul meu. Toti care se uita la mine si-ar dori sa fie eu, viata mea e mai buna decat a oricui, nu exista oameni mai perfecti decat mine, pur si simplu sunt cea mai minunata persoana din lume!”

Astia sunt naivii fericiti care traiesc intr-o continua iluzie ca toti ii invidiaza si ca au fani peste tot. Ideea ca cineva s-ar uita critic la ei nici nu le trece prin cap.

Apoi mai sunt ceilalti, nefericitii lumii, care gandesc altfel:

“Nu pot sa ii las sa afle cat sunt de nefericita, cat de tare m-am plictisit in club, cat am baut pana am vomat, cat de mult imi doream sa fiu in alta parte. Pentru ca ar insemna ca a fost o seara ratata si atunci… daca as recunoaste asta ar insemna ca si viata mea e ratata. Dar nimeni nu trebuie sa afle cat de mult imi urasc colegii, prietenii, slujba, tara. In vacante nu ma distrez, nu vreau decat sa zac si sa dorm, dar daca nu imi fac poze razand in valurile marii o sa creada toti ca sunt o ratata. Toti colegii vin cu poze din vacanta, trebuie si eu altfel o sa creada ca am stat acasa tot concediul. Si apoi mai sunt fostii… ei nu trebuie sa afle cat imi e de greu in singuratate, orice numai mila lor nu, trebuie sa para ca ma distrez la maxim si fara ei, sa vada ca nu imi pasa ca m-au parasit, asa se mentin aparentele si aparentele sunt tot ce am acum. Daca cineva ar descoperi cata nefericire am in mine, as muri de rusine. Sa mai postez o poza cu mine razand cu gura pana la urechi…..”

A-ti exhiba viata in vazul tuturor ascunde ori o neliniste foarte mare ori o admiratie de sine aproape narcisistica. Uneori acelasi om care se autoadmira are si accese de neliniste cand simte ca viata lui e un mare fals, dar asta e alta poveste…

Ideile oamenilor despre curaj (sau orice altă virtute) nu sunt rezultatul gândirii proprii, al unei reflecții sau meditații personale, ci ele vin de-a gata din opere literare, din filme, din povești. Sunt idei care pur și simplu plutesc prin aer, ca niște arhetipuri vechi și oamenii le preiau necritic.

Dacă întrebi un om ce este curajul o să îți spună ceva de genul: să salvezi un om din foc, de la înec, din fața trenului, să îți aperi țara și religia. Primele trei situații sunt luate din filme și literatură, ultimele două din istorie. Dar tocmai din cauză că ideile acestea despre curaj sunt luate de-a gata, se întîmplă ca oamenii de azi să poarte războaie care s-au stins de mult – doar că nimeni nu i-a anunțat și pe ei.

Este ușor să îți iei modelele de curaj din manualele de istorie, de pe vremea când dreptatea se făcea haiducește, cu barda în mână, când România nu exista și nu prea se voia să fie lăsată să ia ființă, de pe vremea când islamul amenința religia țării. Pașoptiștii chiar aveau un război de dus cu cenzura, cu presiunile externe, cu tot felul de oameni în fața cărora trebuiau să își dovedească latinitatea, creștinismul, dreptatea. Pentru ei patriotismul avea sens și era o formă de dezertare să nu fii patriot pe vremea aceea  tocmai pentru că era atât de dificil să îți aperi credința și limba.

Ca o regulă generală, curajul are sens mai ales când ești în minoritate și cineva te oprimă; dar ce sens are să fii majoritar și să te consideri curajos dacă țipi la niște minorități să tacă? Unde e curajul aici? Oricum ai puterea, oricum ele tac. A fi patriot azi cu nuanță de xenofobie nu mai este o formă de curaj; să țipi contra maghiarilor sau a emigranților e o formă curioasă de a manifesta curajul: nu mai e nici un război acolo, nimeni nu amenință România, nimeni nu o cotropește, sunt doar dușmani imaginari.

Dar dacă românul verde ar renunța la patriotismul său belicos și xenofob atunci nu s-ar mai simți curajos și asta nu este admisibil pentru că vrem să ne simțim curajoși chiar și când nu facem nimic. Religia ortodoxă nu este amenințată de nimic în țara asta, are o majoritate zdrobitoare dar tot se mai găsesc oameni care zbiară la orice gândește altfel ca și cum ar fi acolo un pericol real. Curajul nu are sens în mulțime. Ai 20 de milioane de oameni în spate, toți identici cu tine, și toți țipați în cor la oricine e diferit: e maghiar, e gay, e ateu. Unde e curajul? Ați mai fi țipat la ei dacă erați minoritari? Curajul începe atunci când ești singur, când toți merg într-o direcție și tu le zici: stați!

Pentru timpurile noastre moderne se cere un alt tip de curaj, diferit de modelul belicos sau pașoptist. De pildă curajul de a nu copia, de a nu trișa și de a nu-i lăsa pe alții să trișeze. Un mic exemplu: zilele astea s-a dat BAC-ul și era o fată care se plângea pe un forum că după ce și-a rezolvat singură subiectul la română, au rugat-o supraveghetorii să le dea și celorlalți colegi să copieze, că nu e frumos așa. Și ea le-a dat dar se gândea amărâtă că toți oamenii aceia o să treacă bacul cu nota ei, cu cunoștințele ei. Fără să știe, ea a trecut printr-o încercare specific modernă, un test de curaj pe care l-a picat pentru că nimeni nu o învățase că și așa se manifestă curajul. Și dacă nu i s-a spus, ea nu avea de unde să știe. Nu s-au  făcut încă filme cu oameni care se opun trișorilor deci ideea nu a ajuns în mentalitatea populară.

Fata aceea are toate scuzele din lume: voia să fie de gașcă, voia să ajute, nu se putea opune unei rugăminți, era prea mică, era singură – dar toate astea nu transformă într-un act de curaj lașitatea ei. Curajul nu ține seama de vârstă. Cu cât e mai greu să faci ceva, cu atât e mai eroică fapta, împrejurările grele nu sunt o scuză. Scuza reală este că nu toți suntem făcuți să fim eroi și atunci nu ar trebui să ni se ceară asta: curajul este o alegere liberă.

Colegii ei nu mureau dacă nu copiau la BAC, nu i-a salvat de la înec, i-a salvat doar de la efortul de a învăța pentru toamnă, i-a ajutat să treacă drept cunoscători, i-a ajutat să mintă. În ochii unui examinator de facultate nota lor e la fel de bună ca și a ei, la fel și în fața angajatorilor. Oamenii ăia vor fi admiși la facultăți, vor trece examene cu ajutorul altor suflete bune care nu se vor îndura să spună nu, se vor angaja și îi vor decide ei viața, banii, cariera. Și ea se va întreba mică și inocentă cum de ajung toți ignoranții șefi, cum de au ăștia o diplomă? Dar profesorii lor nu au văzut ce proști sunt? Și nu își va aminti de ziua minunată când chiar ea a ajutat niște ignoranți să treacă de deștepți. Și va da vina pe țara asta care promovează non valorile și își va dori să emigreze urgent. Dar țara asta nu promovează nimic, ea singurică a împins impostura cu propriul ei efort și al altora ca ea. Impostura nu ar fi acolo unde e dacă nu ar exista o conspirație a oamenilor deștepți și învățați care  trec clasa în spate cu tot felul de loaze. Și oamenii ăștia deștepți nu sunt destul de inteligenți să recunoască o încercare acolo unde apare – încercarea modernă a curajului de a fi cinstit.

ceva simplu, aproape banal: oamenii își imaginează mereu că sursa moralității e apartenența la un grup mic, special, sau aderența la un cod de reguli stricte și că tot ce trebuie să facem e să găsim codul moral perfect pentru ca oamenii să îl asculte instantaneu.

când sunt mici, codul moral e dat de către părinți copiiillor, li se zice “astea sunt regulile, asta trebuie să faci altfel ți se întâmplă ceva rău” – apoi copilul testează limitele părinților, vede că nu i se întâmplă nimic, și gata, nu mai face nimic din ce îi cer părinții. Faza a doua: e dus la școală, măcar aici o să asculte, uite aici au reguli stricte…. dar și aici copilul învață că nu pățește nimic dacă le încalcă, mai ales dacă o face în mod deștept. Așa că părinții disperați îl dau la un grup de cercetași unde scrie în codul lor de onoare că o să fie curajoși și dacă scrie înseamnă că sunt, nu? Sau îl duc la biserică și poate acolo e codul mai bun, poate pe preot  o să îl asculte măcar…. Nu? atunci îl trimitem la lucru, poate o să asculte de codul muncii, codul intern al instituției, codul de etică al întreprinderii…. Nu? Îl însurăm și poate soția o să îl îmbuneze cumva… Nu? Eh, lasă, a ieșit deja la pensie, ce să îi mai ceri? E deja prea bătrân să mai învețe.

Oamenii tot repetă tiparul ăsta comportamental până în pânzele albe și acolo unde a avut eșec ei tot încearcă fix aceeași metodă fără să înțeleagă că nu codul moral sau instituția creează oamenii morali, ci altceva, mai simplu. Oamenii nu trebuie tratați ca niște copii pentru că se vor comporta ca niște copii, atât e de simplu. Și asta include amenințarea cu pedeapsa. Nu creăm oameni mai morali amenințîndu-i mereu că ceva groaznic o să li se întâmple, fie iadul, fie rușinea, fie cine știe ce. Pentru că dacă vor descoperi că nu există pedeapsă, se vor răzbuna chiar pe noi. Oamenii trebuie tratați ca ființe libere și cu cuget propriu. Lăsați să decidă singuri. Ce sens are moralitatea dacă e doar generată de frică sau regulament? Nu există sclavi morali, ci doar oameni liberi morali.

Abraham Arhipov – Spalatoresele

“nu anticipasem nivelul ăsta de ignoranță” (Star Trek Voyager)

“Semnul sigur după care recunoști un geniu în toate timpurile este acela că toți ignoranții se aliază împotriva lui”. (Schopenhauer)

Care este sensul vieții? A înota împotriva curentului, performanța în singurătate, împotriva tuturor, a căuta adevărul și a rămîne lângă el chiar când toți dau cu pietre. Giordano Bruno stând în picioare lângă un rug aprins a știut să dea sens vieții sale prin chiar secunda aceea. Hier stehe ich; ich kann nicht anders.

Starea cea mai naturală a omului este gregaritatea. Oamenii se adună și, pentru că au aceleași idei, li se pare că automat au și adevărul cu ei. Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai multă dreptate. Dar îți trebuie multă forță sufletească să nu te lași consolat de ei, integrat în marea magmă fără individualitate, într-o masă amorfă de oameni care gândesc la fel. Tocmai pentru că atâția oameni au aceeași idee ar trebui automat să facă ideea respectivă suspectabilă de impostură.

În adolescență avem de-a face cu o revoltă simulată: adolescentul se revoltă contra tuturor pentru că vrea atenție, vrea validare, vrea o personalitate. Dar dacă ne uităm atent, el nu e singur împotriva tuturor, mereu are câțiva prieteni care stau lângă el și îl susțin. Apoi vine împăcarea cu lumea, nu e așa de rău, ai prieteni, colegi, toată lumea îți zice că e bine, totul va fi OK, ți se cântă un fel de cântecel adormitor. Și cine îi rezistă? Așa că foștii adolescenți rebeli se integrează frumos cu o slujbă tâmpită, o familie rece și un credit pe viață. Foștii rebeli oprimă rebelii de azi cu aceeași forță cu care au fost ei oprimați ieri. Puțini oameni au curajul să se revolte la maturitate, în luciditate deplină. Aceia sunt eroii morali, geniile, martirii adevărului. Primul pas în revoltă este să îți dai seama că filistinii sunt chiar în familia ta, printre prieteni chiar. Sunt oameni care se numesc pe sine amici dar care se sperie cum dai semne de schimbare  și trag de tine să nu cumva să devii altcineva, să nu cumva să evoluezi – știu ei mai bine decât tine cine trebuie să fii.

Sensul vieții? Să găsești adevărul. Dar dacă îl vrei cu  pe cel real, nu ăla dat din afară de-a gata de mulțime, atunci pregătește-te de munți de suferință în singurătate, de dispreț și umilință, de o moarte fără glorie. Giordano Bruno a avut noroc să rămână faimos, dar mulți oameni curajoși mor în anonimat nu cu o explozie, ci cu un fâsâit și nimeni nu află de jertfa lor. Adevărul nu este niciodată plăcut sau simplu, pentru că mulțimea nu îl suportă și fabrică natural anticorpi contra lui.

Mulțimea trăiește într-un vis somnoros și narcisistic, un vis în care lor li se pare că sensul vieții e fericirea, o viață plăcută, în care ei au dreptate mereu pentru că au ales corect totul: și națiunea, și religia, și totul. În care ei sunt cei mai buni pur și simplu pentru că au avut fantasticul noroc să se nască în țara aceea. Și românii se consideră norocoși și superiori, dacă ar apărea un savant nazist care să abereze despre superioritatea rasei românești pur ariene, nimeni n-ar izbucni în râs. L-ar crede ca niște mielușei. Și de ce să nu fie românii cei mai buni de pe pământ? Nu merită adică?

Problema cu gândirea asta care dă identitate prin apartenență este că toate națiunile se cred alese, toate religiile sunt absolut superioare celorlalte. De aici războiul vanităților exacerbate. E ușor să îți dai sens vieții doar prin apartenență la un grup, e hipnotic aproape. Toți îți spun că așa e bine, că e OK, totul e în ordine, atâta lume nu poate greși…  De ce i-ai contrazice? De ce nu te-ai încolona și tu cu ei acolo? O să fie cei mai buni prieteni, o să te ajute să îți repari mașina, o să îți dea prăjiturele, o să îți zâmbească frumos… E perfect. Doar că nu acesta este adevărul. Ai de ales între un somn în timpul vieții sau o luptă contra tuturor. Și trebuie să știi de la început: lupta asta nu e plăcută, se va da cu rudele tale, cu prietenii, cu profesorii, cu colegii, nu o sa ai loc de odihnă, ei sunt mulți și te vor hărțui peste tot, și mai ales nu o să fie aplauze. Niciodată. De la cine aștepți aplauzele? De la cei care te prigonesc?

Ultimele secunde din viața lui Giordano Bruno nu au fost deloc glorioase: nimeni nu l-a aplaudat, nimeni nu l-a plâns. Ardea pe rug și mulțimea de țărani și băbuțe râdea de el, îl înjurau, aruncau vreascuri pe foc. Așa va fi și viața ta dacă alegi să cauți adevărul tău: clipa aceea a morții lui Giordano Bruno prelungită pe toată viața. Dar viața ta va avea un sens, sensul tău, nu băgat pe gât de alții. Adevărul rareori se întâlnește cu fericirea, trebuie să alegi una din două. Dacă alegi adevărul, nu o să ai parte de fericire. Merită prețul ăsta? Fiecare trebuie să răspundă pentru sine.

“De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura.“

Ce pradă ușoară  sunt oamenii pentru oricine dorește să îi manipuleze…. Șperaclul? Indignarea morală. Sau frica. Tot ce trebuie să faci e să trezești anumite emoții, le apeși ca pe niște pedale iar ei răspund pavlovian. Cred că e foarte satisfăcător să lucrezi într-o televiziune, să te trezești de dimineață și să te întrebi: ce experiment să mai fac azi pe telespectatori? Cum să mai bag frica în ei?

Cum să te opui manipulării? Foarte simplu. Dacă niște imagini îți trezesc emoții, mai ales negative, să te oprești puțin. Nu te repezi să reacționezi, stai așa calm câteva clipe. O imagine nu te amenință imediat, nu este un fapt în fața căruia trebuie să reacționezi urgent, nu trebuie să decizi dacă fugi sau lupți, ei doar îți dau impresia că trebuie să spui ceva. Dar nu trebuie. Stai puțin și te gândești ca un vulcanian: ce emoții îmi trezește imaginea asta? De ce îmi e frică? De ce mă indignez? Ce s-ar întâmpla dacă nu m-aș indigna? Ce ar spune asta despre mine? Pe cine trebuie să conving sau impresionez? ce atacă ei în mine: o valoare sau o frică? Și după exercițiul ăsta de abținere poate afli mai multe despre tine sau măcar o să întârzie clipa când o să dai cu pumnul moral.

Televiziunea ambalează și ne prezintă victime ideale, ne aduce jertfe pe care să le scuipăm simbolic, oameni pe care să îi urâm sincer. E un exercițiu anti-cathartic pentru că nimeni nu se simte mai fericit după ce a urât ce i s-a spus să urască; lumea ni se pare mai nesigură și mai rea după exercițiile astea  de ură gratuită, nimeni nu câștigă nimic din sacrificarea asta rituală, doar niște oameni care au fost expuși la știri rămân cu viața distrusă pe vecie. Li s-a pus o etichetă, de acum toți vor ști cine sunt și nimeni nu va mai vedea cu adevărat persoana.

Aplicație pe un caz concret: niște eleve la Fălticeni au făcut striptease într-o sală de clasă pustie din liceul lor și s-au filmat. Toata lumea care a văzut filmulețul pe net a luat foc. Deodată toți le urau pe fetele alea, toți voiau să le omoare, să le facă ceva. Pângăriseră școala! Realitatea prezintă cazul ca și cum ar fi de interes general și apoi încearcă să găsească motive, întreabă psihologii  într-un demers de așa zisă obiectivitate: http://www.realitatea.net/numarul-de-striptease-de-la-falticeni-tradeaza-un-protest-la-adresa-scolii–spun-psihologii_711141.html Dar deși întreabă 3 psihologi diferiți, redacția lor subliniază cu bold doar opinia psihiatrului cel mai violent, singurul care cerea pedepsirea fetelor. Adică noi, Realitatea, vă arătăm ce să credeți stimați telespectatori. Vă punem sub ochi, subliniem pentru toți proștii, ce trebuie să vedeți. Ce contează că ceilalți doi aveau o opinie diferită, mai calmă poate? Noi vrem să fie crucificate fetele alea și de aia și voi trebuie să vedeți că și specialiștii ne încurajează.

Acelor eleve li s-a scăzut nota la purtare și s-ar putea să fie exmatriculate. Opinia publică vrea sânge, vrea sacrificii și ele sunt jertfite în acest moment. Ele reprezintă tot răul, toată imoralitatea societății noastre, în ele se concentrează totul și dacă acum vor fi distruse social toți se vor simți purificați. Au dispărut elementele periculoase din școală, putem dormi liniștiți. Contează cumva că mai mult de jumătate din elevii de liceu sunt ca ele? Nu, ele trebuie pedepsite. Ele sunt sursa răului. Acum, acum! Astfel orice părinte care nu vorbește cu copilul său va simți că școala e un loc mai sigur.

Există o schizoidie specifică societății noastre românești: pe de o parte oamenii nu mai cred în nici un fel de valori și pe de alta ei se așteaptă ca lumea să se comporte totuși ca și cum mai crede. Oamenii trăiesc schizoidia asta zilnic atunci când se duc pioși la biserică și cum ies de acolo încep să înjure sau să hărțuiască, sau se duc la școală și vorbesc frumos cu doamna dirigintă ca apoi ieșiți de la ședința cu părinții să o facă pațachină interesată de bani. Este ca și cum toată societatea noastră se scufundă încet într-o mlaștină, totul se umple de noroi iar noi în loc să oprim scufundarea, ne străduim ca anumite locuri să rămână albe și neprihănite. Doar două camere dintr-o casă rămân albe, restul se îneacă în gunoi: școala și biserica. Și efortul ăsta compulsiv de a le curăța de orice pete este aproape psihotic în natura lui. Ce va rezulta dacă o să avem două camere pustii strălucitor de curate dacă pentru a obține curățenia asta noi trăim în gunoi și negare? Am ajuns să nu ne mai îngrjim pe noi înșine pentru că ne petrecem tot timpul apărând renumele și reputația unor instituții.

Primul pas în vindecare este să recunoști că ești bolnav. Dar nimeni nu are curajul să îl facă. Nimeni nu s-a uitat la elevele acelea de liceu ca la niște ființe umane, nimeni nu s-a gândit ce era în capul lor. Ce să fie? Nimic. Erau derutate, au crezut că pot scuipa pe școală pentru că toți în jurul lor scuipau pe orice, dar vai, nu, nu o poți face atât de public. Da, prin colțuri, sigur, oricând se poate batjocori școala, totul e să nu se afle. Nu știau săracele că s-au atins de un ideal scump al poporului român – ideal de care își bate joc primul dar mimând totuși respectul. Sunt foarte tinere, nu știu ce vor de la viață, nu sunt prostituate sau ușuratice, poate nici nu știu ce înseamnă asta, au vrut să facă puțin pe rebelele și s-au ars foarte tare. Toți le tratează ca și cum ele știau ce fac și au batjocorit cu bună știință instituția sacră a școlii. De ce asumă toți asta despre ele? Adolescenții sunt teribiliști, spun lucruri pe care nu le intenționează pentru că vor să vadă o reacție de la ceilalți, iar adulții se lasă păcăliți și reacționează exact așa cum li se cere.

Elevele acelea nu sunt atât de duplicitare încă și pentru asta vor plăti. Adulții care le condamnă acum în bloc știu și ei singuri că școala este un loc execrabil cu oameni de cea mai proastă calitate și profesori frustrați în 80% din cazuri, o știu dar nu o spun! Dar ei se așteptau la un asemenea control de sine și de la fetele alcelea, ghinionul lor că nu învățaseră să mintă. Dar lasă că acum…. Nu îi poți cere unui copil să fie duplicitar și nu îl poți pedepsi după aia pentru că nu este. Tu ai o problemă dacă vrei asta.

- Păi nu, că școala chiar este un loc sacru și demn de respect, ele pentru asta trebuie să plătească…. (o voce din public)

Școala aceea nu a știut să se impună în fața lor  deci nu merita respectul lor.

- Păi părinții lor nu le-au educat să fie respectuoase…. (altă voce din public)

Da, corect, niște părinți needucați și-au neglijat copilele și le-au lăsat să se adune cu alte fete prostuțe ca ele, nu s-au uitat după ele pentru că nu le-a păsat. Dar nici școlii. Este adevărat că școala nu poate să repare singură răul întregii societăți, nu are cum, dar trebuie măcar să încerce. A vorbit măcar vreun profesor cu ele ca de la om la om? A venit vreun consilier psihologic să le întrebe ce vor de la viață și de ce se îmbracă ca niște cocalare? Nu, normal, iar profesoarele bătrâne s-au uitat la hăinuțele lor cu scârbă și nu au comentat nimic, au ignorat pentru că nu era problema lor. Și când dezorientarea acestor fete a devenit problema lor, au pedepsit, ca la armată. Școala românească nu știe să facă altceva decât să pedepsească, să excludă. Închide ochii și nu vede ce nu îi convine iar când noroiul e până la gât dă afară și pedepsește isteric. Școala nu vorbește cu elevii săi, îi disprețuiește înainte să intre în clasă.

Elevele erau victime ideale și pentru că erau fete; dacă fapta școlară ar fi fost doar o înjunghiere între băieți lumea nu s-ar fi inflamat atâta. Dar terenul misogin pregătit cu grijă de biserica ortodoxă (femeile sunt murdare, nu au voie să calce nu știu unde, sunt rele, au dus lumea în păcat, să poarte basma, sunt păcătoase, sunt proaste, trebuie îndrumate, să stea ultimele la botez etc) și acceptat cu bucurie de români a dat roade. Erau victimele perfecte. Dar știe cineva în ce lume trăiesc fetele acelea? Înțelege cineva cum este să fii o fată tânără și naivă, să te duci în disco sau în club și toți băieții să saliveze după tine? Zeci, poate sute de băieți le-au spus că sunt superbe, minunate, și cu cât se îmbrăcau mai indecent cu atât creșteau aplauzele, lingușirile, adevărate zeițe dacă își arată corpul, au fost identificate exclusiv cu trupurile lor, li s-a zis că sunt singurele lor averi, nu conta ce gândeau, cine erau ele, societatea le pregătea pentru cădere. Niște adolescente vor să fie admirate (și toți adolescenții sunt disperați după asta) și observă ele că doar dacă se dezbracă primesc admirația asta. Oare ce vor alege acum? Uau, nu se poate, au făcut striptease! Dar trebuiau să știe că e rău! De la cine? De la părinții semidocți care le ignoră? De la profesorii acriți și absenți? Sau de la gașca lor de puști imaturi care le-a îndemnat să o facă?

E la fel ca atunci când doi tineri iubiți se duc acasă la părinți în vacanță și părinții îi pun să doarmă în odăi diferite deși știu că tinerii au trecut de mult la fapte. Acasă la voi faceți ce vreți, dar nu în casa mea! zice mămica înțeleaptă. Ce atitudine absurdă de negare exprimă chestia asta… Nu  o să îi împiedici să păcătuiască dacă îi separi câteva nopți, și atunci ce obții? O confirmare ipocrită că ei îți respectă casa…pentru că îi obligi tu să arate asta deși ei nu o simt. Dacă mămica avea chiar principii solide de moralitate, se ducea după copiii ei și îi obliga să se ia sau să se despartă, orice numai să nu trăiască în ceea ce ea considera a fi păcat. Sau discuta cu ei și afla că poate concepțiile ei sunt cam rigide și că dacă ei sunt fericiți poate nu ar trebui să le pună bețe în roate? Dar ea nu vrea să afle asta, ea nu este dispusă la nici un fel de dialog, ea nu vrea să îi fie atacate convingerile în nici un fel. Tot ce cere ea de la lume este o mică prefăcătorie, lumea nu trebuie să fie așa cum vrea ea, doar să se prefacă cum că este și totul e OK.

Dacă elevele de la Focșani ar fi știut…. Doar un pic de prefăcătorie vi se cerea, fetelor, un pic de ipocrizie…  Demersul vostru a fost mai pur în sinceritatea lui decât toate urletele celor care vă condamnă. Nu ați vrut să mințiți și veți plăti. Sperăm că v-ați învățat lecția.

Ceea ce numesc oamenii de obicei “personalitate” este mai degrabă un rol social. Îşi pun singuri o etichetă, aleg anumite trăsături simpliste pentru a fi uşor de recunoscut de către ceilalţi. Oamenii nu sunt atât de încăpăţânaţi pe cât par, dar le e frică să renunţe la rol pentru că şi-ar putea pierde prietenii. Iar prietenii sunt acele persoane care nu te mai recunosc dacă ţi-ai schimbat gusturile sau hainele.

Procesul ăsta de simplificare a personalităţii începe în adolescenţă cînd fiecare încearcă să îşi creeze o identitate exclusiv socială: trebuie să fie recunoscut de ceilalţi ca individ. Cel mai simplu e să ai nişte ciudăţenii, o aglomerare de factori externi care te definesc: muzica, hainele, ticurile verbale, lecturile. False toate, normal. Din frică să nu fie nediferenţiabili de ceilalţi, adolescenţii îşi sufocă propria personalitate sub haina groasă a aparenţei. Nu contează cine eşti cu adevărat, important e să te recunoască ceilalţi dintr-o mie.

Când cresc mari toate aceste ticuri şi manierisme afişate pentru a epata le intră în sânge şi ajung şi ei să creadă că asta e adevărata lor personalitate, ăştia sunt ei, ce să se mai caute pe sine? O listă de preferinţe şi ai omul întreg. Le place muntele şi nu marea, le place metalul şi nu house, le place să schieze şi nu să facă alpinism, preferă cola lui pepsi şi converse lui nike etc. Din intersecţia mulţimilor acestora: alpinişti cu metalişti cu converseri cu cola-fans şi etc ar trebui să rămână un singur individ.

Mulţi îi dispreţuiesc pe adolescenţi înainte să îi cunoască şi au dreptate în 90% din cazuri: Când urmează să cunoşti un adolescent ştii că urmează să cunoşti un zid care nu te va vedea, nu te va asculta, te va folosi doar ca să îl validezi. Ar face orice să îi spui că e interesant. Exişti în măsura în care îl validezi, mai departe nu. Adolescenţii sunt fiinţe sociale, le iei prietenii şi i-ai ucis; chiar şi cei solitari au nevoie de societate ca să aibă ce dispreţui.

Idealul uman este însă exact opusul adolescenţei: transparenţa totală, atenţia exclusivă asupra celuilalt, uitarea de sine. Când nu mai ai trăsături izbitoare de personalitate şi nici manierisme, atunci abia poţi să îi vezi pe ceilalţi aşa cum sunt, nici un teatru jucat de ceilalți nu te va mai păcăli. Nimeni nu are de fapt manierisme de la natură, toţi şi le creează şi se agaţă de ele ca şi cum le-ar fi fost date. Oamenii nici nu ştiu cât sunt de liberi pentru că nici nu vor să fie. Mai bine să aibă o personalitate bine definită social, previzibilă, decât să uite puţin de sine şi să-i privească cu adevărat pe ceilalţi.

Prima zi la un nou loc de muncă se petrece pentru toți oamenii la fel: observi și taci, îți cauți un colțișor acolo și faci tot ce ți se spune pentru că nu știi exact ce ai de făcut. Stai și îi memorezi pe toți noii colegi: înveți numele baiatului care sta la biroul din colț și ascultă muzică tare, o înveți și pe fata care își face manichiura pe birou, și pe tanti care sună din 5 în 5 minute acasă să afle dacă a păpat copilul și ce a păpat și ce a zis (durează jumătăți de oră conversațiile astea); îl înveți și pe șef care face glumițe ciudate cu tine, vag umilitoare, glumițe la care doar el râde și tu zâmbești stingherit pentru că poate totuși nu ai tu umor… îl înveți și pe baiatul care nu are niciodată bani de o cafea și se împrumută de la tine sau îți ia un biscuite din pachetul de pe masă ca abia pe urmă să te întrebe cu el în gură: pot să iau? Înveți secretarele și femeia de serviciu, înveți mecanicii și paznicii, înveți totul într-o săptămână două. După care te adaptezi și nu mai faci chiar tot ce ți se zice că acum știi și tu ce ai de făcut și nu îi mai lași să îți dea ordine ca la început. Acum ești de-al lor.

Cum sunt oamenii de lângă tine? Uită-te bine la ei. Nu sunt prea grozavi, nu? Dar nici prea răi nu sunt. Așa și așa, normali ai zice. Măcar nu țipă la tine și nu te înjură. Sau nu, mai țipă șeful uneori, dar el e nebun, o știu toți, îl ignori și ieși repede la o țigară să îl bârfești cu un coleg – așa se supraviețuiește la serviciu. Dacă ar fi țipat la tine din prima săptămână, îți dădeai demisia pe loc, dar șeful știe cum gândesc noii angajați și a așteptat să te obișnuiești cu locul. Nimic nu e prea groaznic ca să nu te poți obișnui cu el până la urmă.

Colegii tăi sunt suportabili și le ești recunoscător pentru asta dar tu știi bine că cel puțin jumătate din ei sunt incompetenți și își iau salariul degeaba – și totuși când vin la tine la o țigară să se plîngă că nu primesc primă de sărbători sau cine știe ce mărire de salariu, tu îi bați pe umăr și le plângi de milă că așa e colegial. Și fix în același timp te uiți în ochii lor și te gândești că oamenii ăștia nu merită nimic, nici măcar salariul pe care îl au.

Ei bine, colegii tăi sunt statul în miniatură. Și metaforic și real, ei sunt statul. Chiar dacă lucrează la privat. Când te întrebi de ce nu ți se rezolvă ție o cerere sau un proces, o reclamație sau o comandă, imaginează-ți un birou exact ca al tău unde lucrează fix colegii tăi dar acum tu ești clientul lor. Te-ai aștepta de la ei să îți rezolve ceva în timp util și fără să își dea cu stângul în dreptul? Nu. Atunci de ce o aștepți de la altul? Te întrebi ce s-o fi făcut cu cererea ta? E pe biroul unei tanti funcționare care fix în secunda asta este ocupată să își sune acasă soțul să afle dacă a luat gogonele și ce tip de gogonele și ce culoare și de unde și la ce preț dar ăla micu a mâncat? Când colega ta din biroul tău face ore de conversații telefonice te-ai dus vreodată la ea să îi spui că nu e ok? Bineînțeles că nu, nu ar fi fost colegial, camaraderesc etc. Deși tu nu ești camarad cu ea și chiar o disprețuiești subtil dar nu se cade să o arătăm pe față, nu?

Lucrurile nu se revolvă în nici o instituție din România pentru că toți colegii sunt colegiali ca tine și nu le spun nimic incompetenților de lângă ei. Îi lasă să trăiască în micuța lor lume de iluzii, îi lasă să creadă că sunt competenți și necesari, îi încurajează și îi compătimesc, îi ajută să își ceară drepturile nemuncite.

Dar ce ar trebui să faci tu? Doar nu o să le faci tu morală tuturor, doar nu o să îi reclami, nu? Nu e un lagăr la muncă, tu trebuie să te ai bine cu colegii, nu poți porni un război cu toată lumea… Ba ai putea, dacă chiar ai vrea să trăiești într-o lume mai bună. Ai putea să le spui nesimțiților că sunt nesimțiți, ai putea să le spui leneșilor adevărul în față, ai putea să nu îi compătimești când plâng pe umărul tău. Dar tu preferi un sentiment complice de camaraderie șmecheră cu niște oameni pe care îi disprețuiești decât să fii un om dintr-o bucată împotriva tuturor. Și încet încet vei deveni ca ei pe zi ce trece. Nu crede că te poți păstra curat într-o lume ca asta.

Așa că nu te mai întreba ipocrit de ce nu face nimeni ceva? De ce e statul blând și nu sancționează incompetența? Oare tu o sancționezi? Statul sunt exact colegii tăi pe care îi disprețuiești. Statul ești tu.

Să zicem că avem o mașină a timpului și ne urcăm în ea, ne ducem în toate timpurile unde oamenii au fost tratați ca obiecte.

Ne ducem la vechii greci și le spunem că și sclavii sunt oameni.

Ne ducem în evul mediu și le explicăm călugărilor că și femeile sunt oameni.

Ne ducem în SUA și le spunem că și negrii sunt oameni.

Ne ducem în Germania nazistă și le spunem că și evreii sunt oameni.

O să ne creadă? Nu, normal, o să vrea argumente. Și atunci noi o să ne blocăm total. Pentru că dacă am avea argumente pentru ei, am avea argumente și pentru ai noștri, pentru fanaticii noștri drăgălași care cred azi că țiganii sau gay-ii sau ateii nu sunt oameni. Și nu avem pentru ai noștri. Dar rațiunea umană e aceeași în toate timpurile, nu se descoperă formule inovatoare în timp, noi nu suntem mai raționali azi decât Kant.

Cei din viitor nu o să aibă nici o problemă cu cei condamnați azi de ura colectivă, o să fie uimiți doar de ura din timpurile noastre. Putem vedea azi clar și limpede că în viitor nimeni din aceștia nu va mai fi persecutat dar asta nu ne împiedică să persecutăm azi. Și dacă oamenii din viitor ar călători înapoi în timp până la noi, ce ne-ar putea spune ei ca să ne convingă să nu mai urâm așa anumite categorii de oameni? Nu ne-ar putea spune nimic rațional, nimic științific. Poate ne-ar spune doar ceva de genul “o să vă pară rău mai târziu… O să aveți remușcări dacă îi mai persecutați azi. Și dacă nu voi, atunci copiii voștri o să aibă… o să le fie rușine de voi așa cum azi le este rușine nemților de părinții lor…”